Alege categoria: Creationism  Dinozauri  Evolutie  Fosile  Genetica  Plante  Specii  

În martie 2005, un cutremur în Aceh, Indonezia, a înălţat Insula Simeulue cu 1.2 m şi a înălţat peste nivelul mării reciful de corali din jurul insulei.

Cercetătorii au reuşit între timp să studieze reciful expus şi îl descriu ca fiind „cea mai mare extincţie în masă a coralilor înregistrată până acum”. Această întâmplare a dat prilejul unor studii asupra exctincţiei coraligene şi a recuperării post-catastrofice.

Andrew Baird, unul dintre cei implicaţi în studiu, a spus: „uimitor, coralii expuşi subaerian sunt bine păstraţi şi se pot identifica cu uşurinţă speciile, în ciuda faptului că sunt aşa de doi ani.Unele specii au înregistrat o extincţie de 100%, altele în schimb domină reciful care a supravieţuit”.

Coralii cresc din nou în jurul noii linii a ţărmului şi potrivit lui Stuart Campbel de la Wildlife Conservation Society - Indonesia Marine Program, „în multe puncte speciile cele mai afectate încep să recolonizeze zonele puţin adânci ale recifului.

Recifii încep să arate ca înaintea cutremurului, deşi procesul de restaurare ar putea dura ani de zile”.

COM.ED. Un proces asemănător a avut loc în apropierea Insulelor Solomon, când o insulă împreună cu reciful din jurul ei a fost ridicată cu 1m. Reciful de corali a fost distrus şi va fi interesant de urmărit de cât timp va avea nevoie să se refacă.

În recifii din Caraibe înălţarea a fost de 10m şi totuşi aceştia au reuşit să repopuleze împrejurimile insulei. Aceste evenimente ne arată că istoria lumii nu este una a creşterii şi îngropărilor lente.

Coralii fosili vorbesc de procese catastrofice şi refacerea rapidă a recifilor în zonele afectate ne arată clar că recifii de corali nu au nevoie de milioane de ani să se formeze.

Dovezile din Australia, de la Marea Barieră de Corali, arată că aceştia cresc chiar foarte repede în lipsa competitorilor pentru hrană.

Potrivit unui muzeu australian, acum 18.000 de ani linia de coastă din jurul oraşului Sydney avea lungimea de 15 km spre est şi 120 de metri sub nivelul actual al mării.

Aceasta înseamnă că nu era pe atunci niciun Golf Sydney, ci doar plaje cu nisip, promotorii, fără platforme extinse de rocă.

Acum 18.000 – 6.000 de ani nivelul mării a crescut până la nivelul actual, ceea ce înseamnă în medie 1 metru la 100 de ani.

Piers Akerman: „cel mai pesimist scenariu imaginat de Comisia Interguvernamentală pentru Schimbări Climatice este de 0.3 metri în 100 de ani, doar o treime din ceea ce s-a întâmplat în trecutul recent”. O altă întrebare este cum anume activităţile umane afectează creşterea nivelului mării.

La muzeul respectiv, pe perioada creşterii rapide a nivelului mării, activităţile umane erau, se crede, creşterea animalelor, vânătoarea, dar se folosea focul.

Museum Display: http://www.amonline.net.au/exhibitions/catching/sealevels.htm

COM. ED. Nu suntem de accord cu timpul propus de muzeul australian, dar nu există nici un dubiu cu privire la faptul că nivelul mării s-a modificat în trecut şi că se modifică şi în prezent.

Întrebarea este justificată – dacă nu existau milioane de oameni care să ardă cărbune şi uleiuri când nivelul mării creştea mai rapid ca în prezent, de ce dăm vina pe omenire pentru schimbările mult mai lente din prezent?

Biblia ne spune că schimbările climatice au început cu Potopul lui Noe, după care Dumnezeu a zis lui Noe că vor urma perioade calde şi reci, lucru confirmat de cei 4.000 de ani de istorie agricolă.

In 2005 Mary Schweitzer de la North Carolina State University facea publice decoperirile sale legate de ţesuturile fibroase şi vasele de sânge identificate într-un os de Tyranosaurus rex.

Au existat dubii că acestea ar fi într-adevăr materie organică deoarece Schweitzer comentase pentru BBC că „procesele degradării celulare sunt bine cunoscute la organismele moderne.

Iar extrapolările prezic că materia organică dispare complet în maximum 100.000 de ani”. Osul de T. rex era datat ca fiind de 68.000.000 de ani. S-au făcut noi studii şi s-au găsit 7 fragmente de colagen, o proteină fibroasă tare, ligamente şi tendoane.

Ca toate proteinele, sunt alcătuite din lanţuri de amino-acizi pe care cercetătorii le-au secvenţializat. Apoi le-au comparat cu secvenţele de colagen ale speciilor actuale.

Două fragmente se potriveau cu cele ale găinilor, unul cu cel al broaştelor, unul cu colagenul întâlnit la broaşte şi găini, unul cu cel al tritonilor, altul cu cel al peştilor şi şoarecilor, iar ultimul era identificat la mai multe organisme. Oamenii de ştiinţă susţin că aceste descoperiri confirmă teoria conform căreia dinozaurii au evoluat din păsări.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/6548719.stm COM.ED.

Aceste rezultate arată că dinozaurii aveau propriul tip de colagen care era similiar în unele secvenţe cu al altor animale deoarece trebuie să deservească aceiaşi funcţie.

Este foarte interesant de observat că evoluţioniştii sunt gata să lase de-o parte principiile uniformitariste atunci când acest lucru le convine.

Dacă ratele de degradare ale materiei organice arată că aceasta ar dispărea în mii de ani, evoluţioniştii ar trebui să accepte că aceste descoperiri dovedesc că osul respectiv nu are vârsta de milioane de ani dacă cred într-adevăr că „trecutul este cheia prezentului”.

Dar acest lucru ar face imposibilă evoluţia dinozaurilor în păsări în doar 100.00 de ani.

Cercetătorii de la Universitatea din Tel Aviv au studiat o mandibulă recent descoperită aparţinând unui Australopithecus afarensis şi au spus că „se aseamănă îndeaproape cu cea a unei gorile”.

Aceasta este o surpriză deoarece despre Australopithecus afarensis se crede că este o „rudă” a omului, iar în aceste condiţii mandibula trebuia să fie asemănătoare cu cea a unui cimpanzeu.

Cercetătorii spun că interpretările lor pun la îndoială rolul pe care l-ar fi avut Australopithecus afarensis în evoluţia omului.

A. Robustus are mandibula asemănătoare gorilei iar specia Ardipithecus ramidus are una asemănătoare cimpanzeului, motive pentru care cercetătorii susţin ideea redesenării arborelui filogenetic al omului.

COM. ED. Cel mai faimos australopitec este fără îndoială Lucy, o fosilă prezentată deseori ca fiind un „strămoş al omului” în muzee. Aceste noi informaţii se adaugă deja cvasi-suficientelor dovezi că Lucy şi toţi australopitecii erau maimuţe.

Faptul că toate aceste specii sunt extincte nu dovedeşte altceva decât că în trecut erau cu mult mai multe specii decât sunt în prezent.

Nu este o dovadă că maimuţele ar fi evoluat spre om. Extincţia australopitecilor este opusul evoluţiei, dar se potriveşte scenariului biblic, potrivit căruia creaturile au fost distincte şi complet formate de la început, dar au degenerat.

Paleontologii au descoperit un specimen de arbore complet fosilizat, de 8m lungime, care nu fusese cunoscut decât pe bucăţi: tulpină şi ramuri.

Eospermatopteris a fost cunoscut încă din 1870 dintr-o mare carieră din Gilboa in New York State. Părţi din coroana acestui arbore au fost clasificate ca un gen separat Wattieza.

Acum paleontologii au o imagine completă asupra întregii structuri a plantei. Reconstituirea copacilor fosilizaţi nu este o muncă simplă spune Brigitte Meyer-Berthaud de la Agricultural Research Centre for International Development in Montpellier, France, deoarece multe părţi se rup şi sunt duse la distanţe mari.

Ea spune: „Putem găsi multe părţi ale copacului dar de obicei acestea nu sunt interconectate”. Copacul găsit are vârsta de „385 de milioane de ani” şi are structura internă asemănătoare ferigilor, plantelor de Cycas, sau palmierilor, având coroana formată din fronde care cresc şi cad în mod succesiv astfel încât lasă un model caracteristic pe trunchi.

Comentariul din Nature: „este interesant de observat cât de instantaneu se poate recunoaşte şi cât de „modern” este într-un anume sens. Ferigile arboricole, plantele de Cycas şi palmierii au aceeaşi structură fundamentală chiar dacă sunt filogenetic divergente.” Părţile găsite anterior arată că arborele putea atinge de două ori cel puţin înâlţimea specimenului descris aici.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/wales/6568233.stm

COM. ED. O dovadă a îngropării rapide şi a formării stratelor sunt arborii polistrat care nu sunt menţionaţi de obicei. Faptul că majoritatea copacilor au fost rupţi în bucăţi şi transportaţi de forţe semnificative arată că factorul destructiv a fost unul catastrofic, în speţă apa care trebuie să fi fost deasupra nivelului înălţimii arborilor.

Faptul că specia a dispărut arată simplul fapt că în trecut existau mai multe specii ca în prezent. Iar faptul că acel copac era foarte înalt indică un mediu mult mai propice vieţii.

Arhitectura sa modernă arată că proiectarea lui a fost bună şi că a fost folosită şi pentru alte plante. Toate aceste consideraţii se potrivesc foarte bine cu scenariul Genezei, în care lumea a început să degenereze semnificativ începând cu Potopul lui Noe.

Paleontologii Sankar Chatterjee şi Jack Templin au studiat o fosilă numită Microraptor gui şi au spus că acesta zbura ca şi un avion de luptă din Primul Război Mondial.

Era o creatură mică, ale cărui mebre erau înconjurate de nişte impresiuni de pene. Cercetătorii susţin că acesta plana cu membrele în extensie, ţinându-şi membre inferioare sub corp, ca şi aripile suprapuse ale unui avion mai timpuriu.

Dovezile aduse de cei doi sunt penele ce par asimetrice şi încheieturile care se îmbină în plan vertical. Chatterjee a declarat pentru BBC că exsită paralelisme evidente între zborul păsărilor şi dezvoltarea avioanelor: „vedem că fraţii Wright au propus un model care era neîntâlnit până atunci în natură.

Aceasta ne arată că dacă există o problemă de inginerie, atunci uneori există doar una sau două soluţii posibile”.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/6287367.stm

COM. ED. Daca există o problemă de inginerie atunci este nevoie de o minte inginerească să o rezolve. Dacă acest specimen plana într-adevăr, nu a ajuns acolo prin procese întâmplătoare la fel cum nici fraţii Wright nu au construit la întâmplare aparatul lor de zbor.

Altfel, microraptorii evoluaţi pe jumătate ar fi căzut din cer şi nu ar mai fi avut ocazia să se reproducă pentru a lăsa urmaşi.

Cel mai mare craniu de pasăre a fost descoperit în Argentina. Are o lungime de 71.6 cm, prevăzut cu un cioc imens, şi este al unui phorusrahcid – „pasăre a terorii”.

Aceste păsări au trăit în America de Sud acum 2-6 mln de ani. Rudele lor apropiate sunt seriemaridele, nişte păsări carnivore de 50 de cm înălţime.

Luis Chaippe de la Natural History Museum of Los Angeles a comentat: „este foarte posibil că aceste păsări erau carnivore şi îşi sfârtecau prada”.

Un os aparţinând membrelor a mai fost descoperit şi are lungimea de 43.7cm. Acest indiciu ne spune că pasărea putea alerga foarte rapid.

Chiappe a adăugat că aceste păsări erau precum dinozaurii, dar fără coadă, şi au fost mega-prădătorii continentului. COM.ED. Oasele fosilizate pot permite estimarea mărimii unei păsări dar nu pot da indicii sigure asupra regimului nutriţionist al acesteia.

Deoarece pasărea este dispărută, nici un cercetător nu a urmărit-o în timp ce se hrănea, ciocul imens putând fi folosit la fel de bine pentru consumul vegetalelor. Dacă seriemaridele sunt decendenţii acestor păsări, atunci este o dovadă că istoria lor este una „descendentă”, nu a unei evoluţii spre forme mai complexe.

Geneza ne spune că păsările şi animalele au fost create vegetariene, însă în climatul mai dur de după Potop unele au devenit prădătoare.

Aşadar, a fost mai dificil pentru păsările de mari dimensiuni să supravieţuiască, din lipsa hranei şi datorită faptului că erau vânate de oameni pentru carnea lor. Acest lucru s-a întâmplat de altfel şi cu pasărea Moa.

O albină conservată în chihlimbar a fost descoperită în Burma şi se estimează că ar avea 100 milioane de ani. Albina are doar 3mm şi a fost atribuită unui nou gen şi unei noi famillii întrucât are câteva trăsături distincte faţă de albinele din ziua de azi.

Perişorii care o ajutau la colectarea polenului sunt deşi, ca la albinele actuale, însă membrele sunt mai subţiri, asemănătoare viespilor.

George Poinar de la Oregon State University a spus că „această descoperire ne-ar putea ajuta să înţelegem când anume viespii, care erau de obicei carnivori, au evoluat în albine care să poată poleniza plante având astfel o funcţie biologică total diferită.”

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/6084974.stm

COM. ED. O insectă moartă bine conservată nu va putea niciodată arăta cum un tip de insectă s-a modificat într-un cu totul alt tip.

Faptul că acesată albină nu este ca şi cele „moderne” arată că în trecut erau mai multe tipuri, dar că această specie a dispărut. Nu este o dovadă că s-a modificat într-o altă insectă.

Cu toate acestea, albina era complet funcţională şi era implicată în polenizare. Faptul că albinele consumatoare de nectar şi polen au evoluat în viespi carnivore este pură imaginaţie deoarece nimeni nu a observat acest lucru întâmplându-se.

Viespii se hrăneau iniţial cu hrană vegetală, dar şi-au schimbat dieta atunci când hrana a devenit mai săracă într-un mediu degenerat.

Paleontologii au descoperit embrioni fosilizaţi care se pare că datează din cele mai vechi timpuri.

Potrivit revistei Science un grup de embrioni din rocile depozitului Doushantuo din China au vârsta de 580-600 de milioane de ani şi sunt asemănători embrionilor anelidelor şi moluştelor.

Dacă se confirmă acest lucru, atunci o complexă lume exista deja înaintea exploziei cambriene. Un alt grup de cercetători au studiat cu raze X structura internă a embrionilor fosili de peste 500 de milioane de ani şi au determinat că structura internă a acestora era asemănătoare cu cea a artropodelor moderne.

COM.ED. Aceste descoperiri sunt dovezi că au existat creaturi complexe de la începutul istoriei şi că s-au reprodus după soiul lor, aşa cu spune Geneza.

Mai mult, embrionii pot fi conservaţi dacă există o îngropare rapidă, unde oxigenul şi bacteriile nu pot acţiona. Aceasta înseamnă că stratele nu s-au format printr-un mecanism gradual şi încet. Este vorba de o formare rapidă, exact ceea ce s-ar întâmpla în cazul unui potop.

Paleontologii au descoperit într-o carieră de lângă Changma in Gansu Province, China, cinci păsări fosile foarte bine conservate.

Aceste păsări par foarte bine echipate pentru zbor şi pentru înot şi sunt asemănătoare cufundacilor şi corcodeilor. Au un iadeş subţiere şi flexibil, o carenă pe stern, şi impresii de aripi.

Picioarele au ataşaţi muşchi într-un mod identic cu păsările înotătoare moderne şi labele au palmuri între degete.

Fosilele sunt datate din Cretacicul inferior, între 105-115 milioane de ani, dar potrivit lui Jerald Harris of Dixie State College, Utah, „nimeni nu s-ar fi aşteptat să se găsească păsări atât de moderne în roci atât de vechi”.

A adăugat: „cu câteva excepţii, poţi pune alături oricare aceste oase de oasele păsărilor moderne şi ţi-ar fi foarte dificil să vezi diferenţe majore”.

Datorită acestor similarităţi cercetătorii sugerează că păsările moderne ar fi evoluat din ancestori acvatici. news@nature: „Fie ei pelicani sau pinguini, corcodei sau cufundaci, toate cele 10.000 de specii ar putea să-şi găsescă rădăcinile în ancestorul care a plonjat în viaţă într-un lac acum 110 milioane de ani, în Cretacicul inferior”.

news@nature article: http://www.nature.com/news/2006/060612/full/060612-12.html

Geotimes article: http://www.geotimes.org/june06/WebExtra061506.html

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/5085686.stmNew

COM. ED. Găsirea unei păsări moderne „fosilizate” nu este o surpriză majoră pentru Creation Research. Ideea că pelicanii sau pinguinii sunt descendenţii acestor noi fosile descoperite este pură imaginaţie.

Observaţiile noastre despre păsări este că ele se reproduc după soiul lor. Faptul că unele sunt doar în stare fosilă sunt o dovadă simplă că acestea au dispărut şi că lumea degenerează, nu evoluează de la simplu la complex. 

Paleonotologii au descoperit la depozitul Riversleigh din nord vestul Queensland-ului 20 de noi specii fosile inclusiv „un cangur carnivor cu colţi” şi o păsăre gigantică numită „raţa morţii”.

Alte descoperiri includ „canguri cu membre anterioare lungi ne-săritori”. O caracteristică specială este aceea că fosilele sunt de culoare neagră, ceea ce indică un mediu anoxic.

Cercetătorii cred că este vorba despre fundului unui fost lac. Alte fosile indică faptul că ar fi trăit într-o pădure tropicală.Se crede că situl conţine fosilele a sute de specii extincte.

Michael Archer de la University of New South Wales spune: „acela ar fi fost un loc ciudat pentru ochii noştri”.

COM.ED. Michael Archer are dreptate – lumea a fost odată un loc foarte diferite de ceea ce vedem astăzi. Acestea sunt dovezi că Australia a fost odată populată de animale care fie au dispărut fie au regresat ca dimensiuni.

Acestea sunt dovezi împotriva evoluţiei, adică scăderea numărului speciilor nu emergenţa unor noi specii. Aceste fosile se potrivesc mai bine în scenariul Bibliei.

La început speciile au fost create separat şi au trăit într-o lume foarte bună. Multe animale ar fi putut creşte în dimensiuni deoarece mediul oferea mai multă hrană şi mai puţin stress.

Mediul a degenerat semnificativ după Potop, cu primele alternanţe iarnă-vară, astfel încât multe specii mari au dispărut sau şi-au redus dimensiunile.

Great Dying este un terment folosit în limba engleză pentru a descrie extincţia în masă de la sfârşitul Permianului, cu 250 de milioane de ani în urmă, care a cauzat dispariţia a 95% dintre speciile marine de pe întreg Pământul şi 70% din cele terestre.

Cercetătorii de la James Cook University, Queensland, Australia şi Field Museum, Chicago au efectuat analize statistice asupra numărului şi tipului de organisme de-a lungul ultimilor 540 de milioane de ani utilizând date din paleobiologie.

Au analizat 1176 de depozite fosile marine din Cambrian până în Holocen şi au ajuns la concluzia că creaturile imobile precum crinoideele şi meduzele staţionare filtrante au fost distruse şi înlocuite de animale mobile precum crabii şi melcii.

Potrivit lui Peter Wagner de la Field Museum, rezultatele „arată că extincţia în masă de la sfârşitul Permianului a alterat mai mult decât diversitatea taxonomică, a alterat şi structura ecosistemelor marine prevalente.

Studiile moderne ale ecologilor marini sugereză ca oamenii reduc anumite ecosisteme marine la o reminiscenţă a ceea ce exista acum 550 de milioane de ani, înainte de explozia diversităţii animale”.

Paleobiology Database: http://paleodb.org

ABC article: http://www.abc.net.au/science/news/stories/2006/1796479.htm

COM. ED. Nu auzim ca evoluţioniştii să fie prea încântaţi de speciile care vor apărea după reducerea actualelor ecosisteme.

Fapt este că a pierde 95% din speciile marine este opusul evoluţiei. Extincţia înseamnă că anumite specii au dispărut definitiv şi pentru totdeauna. Acest lucru poate însemna nişe libere în mediu, dar nu poate produce noi vietăţi.

Mai mult, a găsi diferite fosile în Permian şi Trias nu este dovada că unele au evoluat în celelalte. Rocile au primit diferite denumiri deoarece geologii au observat că diferite fosile erau conţinute în acestea, nu pentru că cineva ar fi observat fosile permiene evoluând în altceva.

Cercetătorii de la University of Witwatersrand, South Africa şi Universityof Chicago au descoperit un chişcar fosilizat (peşte parazit fără mandibulă) în roci devoniene din Africa de Sud.

A fost datat ca având cu 35 de milioane de ani mai mult ca precedentul exemplar descoperit. Fosila este remarcabil de asemănătoare cu
formele actuale iar cercetătorii spun că chişcarii sunt „Specialişti antici care au persistat şi supravieţuit de a lungul a 360 de milioane de ani” şi de aceea sunt „fosile vii”.

COM.ED. Darwin a consacrat termenul de „fosilă vie” - dar nu este de ajutor cu nimic teoriei evoluţioniste. Fosilele vii sunt creaturi ale căror fosile sunt la fel ca exemplarele vii.

În aceast caz, comentariile cercetătorilor sunt un alt mod de a spune că chişcarii s-au înmulţit după soiul lor, exact cum spune Geneza.

Leslie Noe de la Sedgwick Museum of Cambridge, UK a studiat modul în care funcţionau oasele gâtului unei specii de Muraenosaurus – un pleiosaur – în ceea ce priveşte asigurarea flexibilităţii.

A concluzionat că gradul maxim de flexibilitate era atins atunci când capul era îndreptat în jos, dar nu ar fi putut să îşi ridice capul atunci când îl scotea din apă. Aceasta este o sugestie că animalul s-ar fi hrănit de pe fundul apei.

De asemenea articolul mai sugerează că ar fi fost vorba de un alt animal decât monstrul din Loch Ness, care-şi ţine, dacă animalul chiar există, capul in sus, ca o lebădă. COM. ED. Faptul că gâtul era utilizat de aşa manieră, sugerează ca animalul era mai degrabă erbivor.

Se potriveşte scenariului Genezei care ne spune că toate animalele au fost iniţial erbivore. Ne poate da şi un indiciu de ce anume au dispărut aceste animale: după evenimentele catastrofice ale Potopului, când fântânile adâncului s-au deschis, cantitatea de hrană de pe fundul mărilor şi lacurilor s-ar fi redus considerabil, ducând în final la dispariţia pleiosaurilor.

De asemenea, stilul lor de viaţă ar fi fost afectat şi de noile condiţii de mediu din apele puţin adânci din jurul continentelor.

Cercetătorii implicaţi într-un program de foraje din Atlantic au extras o carotă de sedimente de 1.285 de metri din shelful Ross Ice.

Carota indica 60 de fluctuaţii ale dimensiunii calotei de gheaţă, datorate variaţiilor climatice. Au fost descoperite diferite lamine de diatomee – alge microscopice cu înveliş de siliciu.

Unele sunt specii noi, alte sunt specii care azi trăiesc în ape calde.

Ross Powell, de la Northern Illinois University a spus „interpretarea noastră iniţială este că a existat un timp când era foarte frig iar gheaţa era foarte groasă – condiţii diagnosticate de părţile cele mai tinere şi mai în vârstă ale carotei, iar în secţiunea de mijloc, în Pliocen, găsim ceva mult mai cald, când gheaţa suferea multe fluctuaţii; şi în plus era o zonă deschisă, drept pentru care am găsit diatomeele”.

COM. ED. Aceste descoperiri se potrivesc cu multe alte dovezi care arată că clima Antarcticii a fluctuat (la fel ca şi cea a Pământului), de ex: solul roşu, fosilele de dinozauri, coralii, etc.

Aceasta se potriveşte scenariului biblic care ne spune că lumea a fost creată foarte bună, cu un climat blând şi umed.

Temperaturile extreme sunt menţionate abia după Potop şi de atunci au existat nenumărate fluctuaţii.

O echipă de cercetători, împreună cu Theagarten Lingham-Soliar de la University of KwaZulu-Natal şi Alan Feduccia de la University of North Carolina au examinat o fosilă de Sinosauropteryx sp., descoperită în provincia Liaoning din nord-estul Chinei în 1994.

Dinozaurul de mărimea unui curcan, avea o coadă lungă şi era acoperit de un fel de puf şi fibre despre care s-a afirmat iniţial că sunt pene primitive, însă noul studiu a spulberat acest mit al proto-penelor.

„Penele” s-au dovedit a fi resturi ale capetelor fibrelor de colagen care se aflau pe spatele dinozaurului. Raportul spune:

„Fibrele arată o similaritate izbitoare cu structura şi nivelele de organizare ale colagenului dermal”, asemănătoare lanţurilor elastice tari din pielea rechinilor şi reptilelor.

Fibrele au o structură particulară „mărgelată”, dar aceasta se datorează înrulării naturale a fibrelor şi a îngrămădirii cauzate de deshidratarea din momentul morţii animalului.

Fibrele tari ar fi putut fi un fel de armură protectoare care ar fi protejat micuţul dinozaur de prădători sau a avut un rol structural care să stabilizeze coada.

Aceste descoperiri sunt confirmate în holotipul Sinosauropteryx şi în NIGP 127587. Teoria că aceste fibre ar fi pene este respinsă.

COM. ED. In 2001 Creation Research scria: "Şi alte fosile de reptile au fost găsite având diferite structuri fibroase conservate, însă dacă nu ar fi obsesia permanentă de a lega dinozaurii de păsări, nimeni din cei care au văzut o pasăre nu ar pretinde că structurile fibroase de la fosilele de dinozauri ar fi pene”.

Se pare că CR a avut dreptate şi nu ne vom schimba poziţia. Evoluţioniştii însă ar trebui să şi-o schimbe.

Cercetătorii de la Institute of Molecular and Cell Biology, Singapore au studiat secvenţe de gene de la rechinii-elefant, peşti osoşi, găini, câini, şoareci şi oameni.

Au găsit că 154 de gene prezente la oameni pot fi comparate cu gene de la rechini, câini şi şoareci. Cercetătorii se aşteptau să găsească similarităţi între mamifere, însă rechinii sunt departe de oameni pe „scara evoluţiei”.

Mai mult, rechinii (peşti cartilaginoşi) şi oamenii au mai multe în comun decât oamenii şi peştii osoşi. Byrappa Venkat, liderul echipei:

„este o descoperire surprinzătoare din moment ce teleosteenii (peşti osoşi) sunt mai apropiaţi oamenilor decât rechinii”.

Totuşi, experţii în biologia rechinilor nu sunt atât de surprinşi deoarece rechinii şi oamenii au câteva procese fiziologice asemănătoare.

De exemplu, la rechini există fertilizare internă astfel încât sperma are un receptor specific intern în capăt care le facilitează contopirea cu ovulul. Peştii osoşi au un por prin care trec ovulul.

Sean Van Sommeran, de la Pelagic Shark Research Foundation din California, spune că „rechinii se împerechează ca mamiferele şi femelele nasc pui vii, aşa că există similarităţi între ei şi mamifere. Este logic că acestea vor fi reflectate şi în genom”.

ABC article: http://www.abc.net.au/science/news/stories/2007/1937469.htm

COM. ED. Este bine că vedem o discuţie de bun simţ asupra studiilor genomice. Dacă două fiinţe vii au structuri similare, te aştepţi ca ambele să aibă genele care să creeze aceste structuri.

Aceasta nu dovedeşte că un organism a evoluat în celălalt, în special dacă formele aşa-zis „intermediare” nu au respectivele gene.

Se potriveşte însă scenariului Creaţiei speciale a fiinţelor, dar cu unele structuri ce au funcţii similare.

Dacă Creatorul a dorit ca două fiinţe vii să îndeplinească anumite funcţii comune, atunci le-a dat aceleaşi gene, pe lângă altele care să le confere funcţii diferite.

Fructele ce cresc în anumite specii de arbuşti din Tahiti miros atât de urât încât au fost denumite "vomit fruit".

Fructele produc acizi haxanoici şi octanoici care au proprietăţi odorizante ce ţin la distanţă atât oamenii cât şi majoritatea insectelor.

O specie de muscă însă, Drosophila sechellia, este atrasă de aceste fructe, mai mult nu doar se hrăneşte aici dar se şi înmulţeşte.

Cercetătorii japonezi au cercetat genele care determină mirosul muştei şi au constatat că cele două gene implicate diferă de corespondentele lor din genomul altor specii de muşte.

Pentru a testa teoria că aceste gene au făcut ca musculiţele să fie atrase de fruct, au înlocuit genele unei alte specii cu genele speciei D. sechellia.

Musculiţele modificate genetic au devenit atrase de fuctul urât mirositor. Takashi Matsuo a spus:

„am descoperit pentru prima dată genele care determină preferinţa insectelor pentru plantele gazdă”.

ABC article: http://www.abc.net.au/science/news/stories/2007/1905522.htm

COM. ED. Aceste studii pun la îndoială teoria că plantele şi insectele au evoluat împreună, în special că s-a demonstrat acum că insectele sunt atrase de mirosurile pentru care, în mod creativ, s-au introdus gene în genomul lor.

Miroase a creaţie şi designer de gene, nu credeţi?

O echipă de paleontologi spanioli şi francezi au descoperit o serie de urme ale paşilor unor dinozauri (ichnofosile) bine conservate în gresii din Bazinul Cameros din nordul Spaniei.

Este vorba de 12 impresiuni, fiecare alcătuite din 2-3 urme în formă de S, care corespund urmelor dinozaurilor teropozi, care se deplasau pe două picioare.

S-au mai identificat şi ripple de curent (formaţiuni sedimentare făcute de apă) care ar fi fost rezultatul acţiunii unor valuri de 3 metri, conform spuselor sedimentologului echipei.

Urmele de degete găsite erau de de 15 cm lăţime şi 50 lungime. Creatura care a lăsat aceste urme avea 2.5 metri şi lungimea pasului era de 44cm.

Acestea arată că urmele ar fi fost făcute de un dinozaur care ar merge împotriva unui curent puternic.

David Fastovsky de la University of Rhode Island a spus că dinozaurul nu înota din moment ce degetele lui atingeau solul, chiar dacă acesta ar fi fost capabil de înot.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/6687129.stm

ABC article: http://www.abc.net.au/science/news/stories/2007/1933031.htm

COM. ED. Faptul că atăt ripplele cât şi urmele de paşi s-au conservat înseamnă că acestea au fost repede acoperite de un alt strat de sedimente care să nu permită eroziunea.

Aceasta, împreună cu imaginea unui dinozaur luptându-se cu un curent puternic de apă ar trebui să ne facă să ne gândim la un eveniment potopic, nu la procese încete şi graduale.

Un grup de cercetători britanici a petrecut un an pentru a observa mişcările urangutanilor în jurul copacilor din Gunung Leuser National Park din Sumatra, Indonesia.

Aceştia au remarcat că urangutanii merg pe cele patru picioare atunci când trec pe ramuri cu diametrul mai mare de 20 de cm, dar se deplasează biped atunci când e vorba de ramuri cu diametrul mai mic, pentru a se putea ţine cu membrele superioare de alte ramuri.

Acest fel de deplasare este similar cu al oamenilor în ceea ce priveşte îndreptarea genunchilor şi a şoldurilor.

Abilitatea de a se mişca astfel îi ajută să parcurgă o distanţă mai mare pentru a găsi fructele care sunt de obicei la capătul ramurilor mai tinere.

Robin Crompton de la University of Liverpool, UK, a spus: „mergând biped şi balansându-se ţinând crengile cu membrele superioare este un mers eficient pe ramurile tinere.

Ajută la a explica cum ancestorii umani au învăţat să umble pe două picioare în copaci şi cum au utilizat ei acest mod de deplasare atunci când au părăsit copacul”.

Urangutanii sunt consideraţi a fi cei mai depărtaţi filogenetic de oameni, maimuţele precum cimpanzeii şi gorilele nu pot umbla cu membrele inferioare complet îndreptate.

Cercetătorii sugerează că oamenii şi urangutanii au moştenit abilitatea de a umbla pe două picioare de la un strămoş comun care trăia în copaci, în timp ce cimpanzeii şi gorilele au pierdut această trăsătură.

Crompton a declarat că mersul pe două picioare a evoluat mai devreme decât se credea anterior şi explică de ce „urangutanii sunt singurele maimuţe care au articulaţia genunchiului ca cea a oamenilor”. Nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de accord.

Daniel Lieberman de la Harvard University din Cambridge, Massachusetts, a declarat pentru news@nature că „este un argument bun pentru a dovedi de ce mersul pe două picioare ar fi ales în copaci, dar doar dacă mersul prin sprijinirea pe membrele superioare ar fi evoluat separat la linia gorilei şi cimpanzeului.

Altfel, evoluţia mersului pe două picioare dintr-o specie arboricolă asemănătoare urangutanului este improbabilă”.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/6709627.stmNew

COM. ED. Faptul că urangutanii pot umbla pe două picioare în copaci nu înseamnă altceva decât că ei au fost bine proiectaţi vieţii arboricole, unde braţele lungi îi ajută să culeagă în siguranţă fructe.

Oamenii sunt bine proiectaţi la mersul pe jos şi având braţele scurte cad uşor din copaci, aşa că nu se aventurează pe ramuri subţiri pentru a-şi căuta hrana.

Oricine încearcă este selectat natural şi eliminat din populaţie.

Ideea că oamenii au moştenit mersul biped de la un ancestor asemănător urangutanilor este credinţă oarbă deoarece nimeni nu a observat nici o creatură evoluând dintr-o maimuţă sau într-un om.

O curte austriacă a respins cererea persoanei de origine britanică, Paula Stibbe, care a cerut custodia legală pentru un cimpanzeu.

Dumneaei crede că puiul de cimpanzeu merită acceaşi protecţie ca şi un copil.

Dezbaterea a fost dacă maimuţele merită drepturi umane şi a fost susţinută de o organizaţie numită "Great Ape Survival Project".

Ian Redmond, de la această organizaţie susţine că maimuţele sunt speciale pentru că sunt aşa de apropiate de noi.

„Cimpanzeii sunt rudele noastre apropiate, de care ne diferenţiem prin doar 1% ADN – aşa încât am putea accepta o transfuzie de sânge sau un rinichi.Apoi urmează gorilele şi apoi urangutanii”.

Un alt argument era că maimuţele se recunosc în oglindă. „Această conştienţă de sine sugerează că animalele ştiu că există”.

Profesorul britanic de biologie, Steve Jones, nu este de accord cu ideea drepturilor omului pentru maimuţe.

A declarat: „Unde ne oprim? A fi om este unic şi nu are de a face cu biologia. Să zicem că dacă maimuţele au 98% ADN în comun cu oamenii atunci ar trebui să aibă 98% drepturi.

Ei bine, şoarecii au 90% ADN în comun cu oamenii. Ar trebui să le dăm 90% din dreptruile noastre?

Drepturile şi responsabilităţile merg mână în mână şi nu am văzut o maimuţă impresionată că a furat o banană deoarece nu au un simţ moral a binelui şi răului”.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/magazine/6505691.stm

COM. ED. Steve Jones a spus ceva cu care suntem de accord – că a fi OM este ceva UNIC şi nu este vorba doar de biologia trupului.

Suntem unici deoarece suntem creaţi după Chipul şi în imaginea lui Dumnezeu. De aici vine simţul nostru moral.

Noi scriem şi citim deoarece suntem făcuţi de un Dumnezeu care spune. De aceea El este CUVÂNTUL (Ioan 1:1).

Noi suntem creativi în a folosi resursele de pe pământ deoarece şi El este Cel care a creat toate lucrurile.

Totuşi, atâta timp cât teoria evoluţiei este folosită pentru a înşela oamenii că nu sunt decât animale, există anumite cazuri prin care se încercă promovarea ideii egalităţii de drepturi între oameni şi animale.

Elefanţii şi delfinii au şi ei conştienţa de sine când se privesc în oglindă. Urmează să se acorde şi lor drepturile omului?

Coniferul wollemia are o coroană distinctivă umbeliformă deoarece ramurile de la trunchi nu dau ramuri secundare.

Frunzele cresc direct din ramurile principale iar copacul dă multe ramuri de acest fel.

Cercetătorii de la Charles Sturt University au studiat structura microscopică a arborelui şi au descoperit că există în sistemul de circulaţie al apei o structură unică, ceea ce determină forma şi explică de ce copacul are ramuri principale.

La baza fiecărei ramuri există o ştrangulaţie a canaliculelor care intră în acestea, lucru care face creaga mai uşor de irigat.

Cercetătorii spun că deşi aceasta pare a fi un dezavantaj deoarece limitează cantitatea de apă distribuită ramurilor, nu ar constitui o problemă într-un climat umed şi cald.

Cercetătorii sugerează că acea constricţie ar putea explica de ce planta aproape a dispărut din Australia pe măsură ce climatul a devenit mai arid şi mai cald.

COM. ED. Wollemia nobilis este o bună dovadă că Dumnezeu a creat plantele după soiul lor (Geneza 1:11).

Când a fost descoperit, coniferul a fost declarat o „fosilă vie” = specimenul fosil este la fel cu specimenul actual, dovadă că s-a reprodus după soiul său.

Faptul că acest copac are un sistem circulator şi o structură a ramurilor unice întăreşte că a fost creată ca o specie distinctă.

Mai mult, sugestia referitoare la climat se potriveşte descrierii biblice a climatului iniţial.

Experimente efectuate cu diferite plante arată că atmosfera mai umedă şi cu mai mult dioxid de carbon ar fi mai favorabilă plantelor decât actuala atmosferă.

Jeffrey Bada de la Scripps Institute of Oceanography, California, a revizuit faimosul experiment al lui Stanley Miller din 1953.

Experimentul lui Miller a produs amino-acizi prin trecerea unui curent electric printr-o compoziţie gazoasă de metan şi amoniu, care ar fi o simulare a atmosferei primitive a Pământului, cu scopul de a dovedi că moleculele organice se pot forma în mod spontan din reacţii chimice.

Pe parcursul anilor, oamenii de ştiinţă s-au răzgândit în ceea ce priveşte atmosfera primară, şi în 1983 experimentul a fost repetat cu dioxid de carbon şi azot, dar nu s-au obţinut rezultatele din 1953.

Bada a descoperit că această versiune a experimentului produce nitiţi, care distruge amino-acizi care se formează şi acidifică pH-ul apei inhibând astfel formarea oricăror alţi amino-acizi.

Bada a spus că Pământul iniţial ar fi conţinut minerale cu fier şi carbonaţi care ar fi neutralizat nitriţii şi a repetat experimentul obţinând rezultatele aşteptate.

Aceste noi date se adaugă teoriilor care caută să clarifice dacă viaţa a apărut pe Pământ sau dacă ar fi putut ajunge aici prin intermediul unor meteoriţi.

Christopher Chyba, astrobiolog la Princeton University a spus: „ar fi un rezultat extraordinar pentru înţelegerea originii vieţii şi pentru perspectivele căutării vieţii şi altundeva.”

COM. ED. Este interesant de observat că manualele şcolare continuă să prezinte experimentul lui Miller chiar dacă oamenii de ştiinţă nu mai cred ca ingerdientele folosite atunci sunt modelul atmosferei originare a Pământului.

Bada a obţinut produşii respectivi dar are acceaşi problemă ca Miller. Fiecare amino acid are două forme identice chimic, dar diferite structural, la fel ca mâna dreaptă şi mâna stângă. Amino acizii din celulele vii sunt forme levo.

Procesele chimice întâmplătoare, ca aceste experimente, produc o mixtură de forme levo şi dextro.

Pentru a produce doar forme levo este necesară o manipulare din exterior.

Mai mult, dacă soluţia pură de amino acizi este lăsată la întâmplare aceasta va da o combinaţie de produşi moleculari levo şi dextro.

Acest proces se numeşte racemizare şi are loc după ce organismele vii mor. Bada şi Miller au obţinut molecule specifice morţii, care nu au de a face cu originea vieţii.

Un curs pentru liceeni despre originea vieţii se poate consulta la adresa: http://evidenceweb.net/index.php?pr=StudentOriginOfLife

Căluţii de mare trăiesc de obicei în medii marine... dar au trăit ei oare vreodată şi în ape dulci?

Câteva specii se întâlnesc în estuare unde pot tolera o oarecare fluctuaţie în salinitate a apei, pe un interval limitat de timp.

În Tasmania, o anume specie „Potbelly Seahorse”, habitantă a râului Tamar, trăieşte în condiţiile în care salinitatea variază între 34 şi 18%.

Se crede că sunt înrudiţi cu acul de mare (familia Signatidaelor) care trăiesc doar în ape dulci. Expertul Rudie Kuiter spune „sugerarea relaţiei cu alte familii poate fi îndoielnică dacă ne uităm doar la speciile actuale.

Astfel de relaţii devin mai clare când ne uităm la speciile fosile, care sunt mai primitive şi mai puţin modificate ca speciile actuale.

Unele forme extincte reprezintă legătura între diferitele grupuri actuale”. (Ref Kuiter R (2003) Seahorses, Pipefishes and their relatives p5. TMC Publishing)

COM. ED. Din punct de vedere creaţionist, căluţii de mare aveau plasticitatea genetică de a suporta variaţii de salinitate.

După Potop, căluţii de mare s-au reprodus după „soiul lor”, dar s-au diversificat şi specializat în diferitele medii în care au ajuns să trăiască, unele specii în mediu marin, iar altele în mediu dulciol sau salmastru.

Se pare că această creatură şi-a pierdut capacitatea de a trăi în ape dulci ca strămoşul său, pprin anumite specii, dintre care unele mai păstrează o anumită toleranţă.

Rob şi Gavin au început să lucreze la un baraj în ferma lor şi au declarat că au descoperit ceva ce semăna cu o fosilă.

Echipa Creation research a fost invitată să vadă despre ce era vorba – într-adevăr, după multă muncă în soarele torid şi mult adeziv, o nouă piesă s-a adăugat muzeului: un cangur uriaş.

Mai multe detalii la www.creationresearch.net click Projects click Roo. Această fosilă uriaşă ne aminteşte că odată climatul era mult mai bun, cu vegetaţie mai bogată dar şi că istoria cangurilor este opusul evoluţiei.

Din timpurile în care această fosilă a fost îngropată, cangurii au degenerat, unele grupuri fiind din păcate pe cale de dispariţie totală.

Imagini şi date de la Mars Global Surveyor şi Mars Odyssey arată că Marte trece printr-o perioadă de încălzire iar calotele sale glaciare încep să se topească.

Teoria convenţională asupra variaţiilor de temperatură este că aceastea se datorează orbitei şi rotaţiei aberante.

Planeta Roşie nu are sateliţi care să-i stabilizeze traiectoria, aşa cum are Terra.

Cercetătorul rus Habibullo Abdussamatov, de la Pulkovo Astronomical Observatory, St. Petersburg, a studiat variaţiile de temperatură la Soare şi susţine că există un model care se potriveşte variaţiilor climatice de pe Pământ şi Marte.

A studiat schimbările în puterea de radiere a Soarelui şi spune că planetele trec printr-o perioadă mai caldă deoarece temperatura solară se modifică.

„Efectul de seră provocat de om a avut o contribuţie minoră în încălzirea înregistrată pe Terra în ultimii ani, dar nu poate concura cu influenţa radiaţiilor Soarelui”, a declarat rusul.

„Puterea solară a început să scadă din anii 1990, minimul urmând să fie atins în jurul anului 2040. Va cauza o răcire a climatului Pământului în 15-20 de ani”.

COM. ED. Dacă ideile nepopulare ale lui Abdussamatov sunt corecte, atunci schimbările climatice nu trebuie puse în seama activităţilor umane sau a maşinilor rapide, care nu au cum să influenţeze climatul marţian.

Informaţiile din mass media susţin că încălzirea globală este vina noastră, însă nu putem fi responsabili de schimbările climatice de pe Marte.

Va fi interesant de urmărit dacă predicţiile lui Abdussamatov sunt corecte: vom afla în 15-20 de ani. Între timp putem să ne amintim că există forţe mult mai puternice la lucru decât activitatea umană mondială.

Aşadar să ne punem încrederea în Acela care este mai puternic ca toate forţele din Univers. Şi anume cel care L-a creat: ISUS CRISTOS.

Un studiu internaţional arată că erupţiile vulcanice catastrofice din Groenlanda şi Insulele Britanice au provocat o destructivă încălzire globală acum 55 de milioane de ani.

Aceste eripţii au dus şi la separarea Groenlandei de Europa şi naşterea Oceanului Atlantic de Nord, conform articolului din nr. 26 al revistei Science.

Descoperirile au impact după 55 de milioane de ani deoarece din activitatea vulcanică a rezultat o cantitate imensă de metan şi dioxid de carbon, după care au urmat temperaturi ridicate.

Studiul fosilelor marine şi a geologiei perioadei respective a arătat emisia aşa-numitelor gaze de seră, care au dus la ceea ce costituie teama cercetătorilor de azi – creşterea temperaturii apelor de suprafaţă cu 5 grade Celsius la tropice şi 6 grade în zonele arctice.

„Există dovezi în registrul fosil marin al acestei perioade despre încălzirea globală şiexistă dovezi legate de erupţiile vulcanice ce au avut loc în aproximativ aceeaşi perioadă dar până acum nu a existat o legătură evidentă între cele două fenomene”, a spus Robert Duncan profesor la Oregon State University şi autorul studiului.

COM. ED. Aţi putea foarte bine să întrebaţi de ce activităţile umane sunt considerate vinovate pentru încălzirea globală când erupţiile vulcanice istorice au făcut cu mult mai mult rău în trecut când evoluţioniştii spun că nu a existat niciun om pe Pământ?

Vulcanii sunt tot aici şi o singură erupţie emite mai mult gaz decât toate activităţile umane, însă din moment ce nu poţi pune taxe vulcanilor probabil implicaţiile politice sunt poate motivele pentru care astfel de date sunt folosite.

Cilii sunt structuri microscopice care se găsesc la suprafaţa celulelor.

Un mare număr de cili există în structura căilor respiratorii unde au rolul de a baleia stratul de fluid care „căptuşeşte” tracturile de la plămâni.

Acest proces ţine microorganismele în exteriorul plămânilor. Pentru a înţelege cu se mişcă cilii, cerectătorii de la University of North Carolina au făcut cili artificial pe bază de polimeri flexibili care conţine particule de oxid de fier.

Acestea pot fi îndoite cu ajutorul unui electromagnet. Cercetătorii au folosit simulările pe computer pentru a excita cilii astfel încât aceştia să semişte la fel ca cilii reali, care se încovoaie atunci când sunt îndoiţi într-o singură direcţie, dar stau ficşi când sunt îndoiţi în cealaltă.

Pasul următor va fi să adauge lichid mediului de laborator.

Richard Superfine a declarat pentru New Scientist „cea mai importantă contribuţie este viziunea noastră asupra biologiei.

Există foarte puţine cunoştinţe despre cum anume poate un cil sau o masă de cili să mişte lichidele”.

COM. ED. Când oamenii de ştiinţă vor înţelege cum funcţionează cilii în lichid, ei vor fi cucerit o mică parte de cunoaştere din ceea ce Creatorul cililor ştia deja.

Dacă au avut succes în demersul lor de a face cili artificiali funcţionali în lichid, au demonstrat că este nevoie de ştiinţă şi inginerie creativă pentru a face un cil funcţional.

Cili artificiali nu s-au format prin procese întâmplătoare.

Cercetătorii de la Swiss Federal Institute of Technology au construit un robot amfibian care se mişcă precum o salamandră, pentru a testa teoriile lor cu privire la „acel moment faimos în care primul peşte a ieşit pe uscat”.

Modelul lor se bazează pe o salamandră deoarece cred că aceasta ar fi similară primei creaturi care a călcat pe uscat.

Aceaşi echipă a studiat semnalele electrice implicate în controlul mişcărilor salamandrelor şi au conchis că mişcările acestor sunt controlate esenţialmente de două reţele nervoase care produc ritmuri diferite de mişcare – lent şi rapid.

Reţeaua lentă controlează mersul iar cea rapidă înotul. Când merge, corpul se deplasează în formă de „S”, dar dacă viteza depăşeşte un anumit prag, atunci reţeaua rapidă intervine.

COM. ED. Tranziţia de la un tip de mişcare la altul poate avea loc doar datorită faptului că ambele sisteme de control sunt DEJA prezente.

Lucrul acesta ar trebui să fie cunoscut de inteligenţii ingineri, sau au impresia că robotul artificial a fost rezultatul fenomenelor naturale întâmplătoare?

Acest experiment este încă o confirmare a planificării şi proiectării inteligente nu a evoluţiei.

Cercetătorii de la Scripps Institute au descoperit că plantele şi oamenii au un circuit biochimic comun care previne infecţiile.

O proteină umană numită Nod1 este activată de o alta SGT1.

La plante, SGT1 activează un gup de proteine de Rezistenţă, care au o structură şi o funcţie similară familiei de proteine care include Nod1. SGT1 se întâlneşte şi la mamifere.

Richard Ulevitch, conducătorul studiului, a sugerat că aceste căi proteice există la oameni şi plante „pur şi simplu deoarece fac acelaşi lucru, în acelaşi fel.

În realitate există doar un număr limitat de căi pentru a îndeplini răspunsuri biologice înrudite”.

COM. ED. Este bine să vedem biologi recunoscând ceea ce este de fapt bun simţ, decât să fabuleze vreo poveste evoluţionistă.

Pentru mulţi ani, creaţioniştii au arătat că a găsi aceeaşi proteină în două organisme diferite dovedeşte că ambele au nevoie de ea pentru scopuri comune iar aceasta nu arată că cele două sunt conectate dpdv evoluţionist.

A găsi aceeaşi proteină în două organisme diferite este la fel cu a găsi un ax la o roabă dar şi la o maşină.

Nu arată că acestea două s-au transformat una în cealaltă, dar arată că acela care a construit maşina şi roaba ştia de ce anume este nevoie pentru a le face funcţionale şi a folosit în mod inteligent aceleaşi piese.

Principiul se aplică şi la fiinţe vii. Creatorul a creat toate fiinţele vii separate, combinaţii unice care deseori au componente comune.

Plantele extrag energia din lumina solară cu o eficienţă de aproape 100% deoarece transferul energiei luminoase în centrele de reacţie care iniţiază procesul fotosintezei este aproape instantaneu.

Acest transfer a fost un mister, cercetători de la US Department of Energy's Lawrence Berkeley Laboratory au descoperit că este vorba de un efect mecanic cuantic.

Graham Fleming descrie rezultatul „am obţinut prima dovadă directă că coerenţa cuantică electronică joacă un rol important în transferul energiei din timpul fotosintezei.

Caracteristica de undă poate explica eficienţa extremă a transferului energetic deoarece da posibilitatea sistemului să analizeze simulta n toate căile energetice potenţiale şi să o aleagă pe cea mai eficientă”.

Biology News Net: „Tehnica fotosintetică pentru transferul energiei de la un sistem molecular la altul are trebui să fie parte a unei liste foarte excusiviste a realizărilor spectaculoase ale Mamei Naturi.

Dacă am putea studiaîndeajuns acest proces, poate că am putea crea alternative sintetice ale fotosintezei şi am putea utiliza Soarele ca o sursă de energie curată, durabilă şi lipsită de Carbon”.

Gregory Engel a spus „că Natura a avut aproximativ 2.7 miliarde de ani la dispoziţie pentru a perfecta fotosinteza, aşa că sunt multe lecţii din care putem învăţa. Aceste rezultate ne dau de gândit în legătură cu viitoarele sisteme fotosintetice articficiale”.

COM. ED. O plantă care nu poate selecta spectrul energetic potrivit pentru a fi transferat este distrusă de acea energie cu mult înainte de a evolua.

Coexistenţa selecţiei şi transferului cuantic este o dovadă a creaţiei inteligente deliberate nu a 2.7 miliarde de ani de procese naturale neraţionale.

Dacă inginerii pot învaţa multe lecţii ei demonstrează că este nevoie de inginerie creativă briliantă pentru a face un sistem care selectează şi extrage apoi energie din lumină cu aproape 100% eficienţă.

Această metodă este într-adevăr „spectaculoasă”, dar gloria ar trebui dată Creatorului Isus nu unui idol ca Mama Natură.

Cercetătorii din Chicago au construit un model biomecanic al craniului şi fălcilor unui peşte dispărut numit Dunkleosteus terrelli pentru a analiza puterea muşcăturii acestuia.

Au decris un craniu foarte mobil condus printr-un sistem de 4 pârghii, ceea ce dădea peştelui posibilitatea de a deschide foarte repede gura şi de a crea o forţă de sucţiune care să atragă prada în gura lui şi să o închidă cu o putere de 5.000 de Newtoni.

Este cea mai puternică muşcătură, mai puternică decât a Marelui Alb. De obicei peştii au fie o muşcătură puternică, fie una rapidă, rareori se întâmplă să le aibe pe ambele.

Mark Westneat de la Field Museum of Natural History, Chicago „aceasta se datorează poate designului unic a craniului şi muşchilor ataşaţi şi folosiţi laînchidere-deschidere.”

Peştele era un placoderm, un grup de peşti care aveau plăci osoase la suprafaţa corpului. Cercetătorii cred că trăia într-un mediu în care pentru a consuma prada trebuia să posede o muşcătură puternică.

COM. ED. "Designul unic" este dovada unui proiect şi al unui Proiectant. Nu are de a face cu procesele întâmplătoare.

Faptul că acest peşte care este dispărut, la fel ca toţi placodermii, este o dovadă că lumea merge în jos în ceea ce priveşte diversitatea şi numărul.

Este opusul evoluţiei.

Chris şi Linda Evans au investifat cât de multă informaţie este conţinută în chemările găinilor.

S-a presupus că nivelul de comunicare al găinilor este unul primitiv, sunetele scoase când găsesc hrana neavând nicio semnificaţie.

Totuşi ele pot scoate peste 20 de chemări, fiecare cu semnificaţie distinctă.

De exemplu, o găină care a găsit hrană va scoate sunete înalte în mod repetat, pe care alte găini le percep ca însemnând „aici este hrana”.

Dacă hrana este una preferată atunci frecvenţa sunetelor va fi şi mai mare. Aşadar oamenii de ştiinţă au descoperit recent că puii de găină nu sunt atât de proşti pe cât se credea.

Ei trăiesc în structuri sociale bine definite, pot distinge alţii membri după trăsăturile faciale şi se pare că pot recunoaşte un obiect din mediullor de viaţă.

COM. ED. Păsările au fot în general considerate destul de „stupide” sau se credea despre ele că se bazează pe instinct deoarece creierul lor este mic.

Multe studii din ultima perioadă arată că păsările au abilitatea de a învăţa lucruri destul de complexe iar creierul lor nu este deficitar, doar că este diferit de almamiferelor.

Acest lucru nu este surprinzător deoarece păsările au şi alte trăsături distinctive faţă de mamifere şi reptile – sistemul respirator de exemplu.

Aşa spune şi Geneza, că păsările au fost create ca fiinţe complete şi distincte în a cincea zi a Creaţiei.

Sanjay Sane de la University of Seattle a cercetat cum pot moliile să-şi păstreze stabilitatea în zbor în ciuda faptului că sunt atât de uşoare şi orice adiere le poate da la o parte.

A analizat filme de înaltă viteză a zborului şi a analizat mişcările antenelor. A înregistrat şi activitatea unui mic organ senzitiv de la baza antenei.

A conchis că moliile îşi folosesc antenele pentru a măsura virajele şi schimbările de direcţie ale corpului din timpul zborului, în acelaşi fel în care inginerii aeronauţi folosesc mişcările giroscopului pentru a stabiliza aparatele de zbor.

Pentru a-şi testa teoria a tăiat antenele câtorva exemplare. Erau fosrte instabile şi zburau în toate direcţiile inclusiv cu spatele.

COM. ED. Giroscopul este un instrument de precizie şi pentru a le construi şi instala este nevoie de proiectare creativă şi inginerie.

Nimeni nu ar încerca să piloteze un avion cu giroscoape doar pe jumătate construite şi este naiv să crezi că insectele au evoluat giroscoape în milioane de ani.

Ne întrebăm câte generaţii de molii au zburat în toate direcţiile şi totuşi şi-au găsit parteneri de reproducere şi au transmis genele pe jumătate evoluate.

Este mai rezonabil să crezi că moliile au fost create complet şi separat, cu antene de care aveau de la început nevoie, gata să zboare şi să se înmulţească după soiul lor.

Inginerii americani au copiat „modele biologice” pentru a construi roboţi care să se poată deplasa pe teren accidentat.

Cercetătorii de la University of California şi Pennsylvania University au studiat cu ajutorul filmelor de înaltă viteză cum trec păienjenii şi gândacii peste suprafeţele cu discontinuităţi.

Au descoperit că „designul fizic al insectelor şi arahnidelor” îi ajută să negocieze asemenea suprafeţe.

Păienjenii au ţepi pe membrele lor care suportă greutatea corporală când acesta este presat vertical, dar se îndoaie atunci când piciorul este ridicat.

Gândacii îşi ţin picioarele orizontal astfelîncât să prindă meşa cu o suprafaţă mai mare a membrelor, nu doar cu porţiunea distală.

Cercetătorii au creatu un robot care să poată acoperi o mai mare suprafaţă cu membrele sale şi i-au adăugat ţepi.

Acest robot putea să treacă peste teren accidentat mai uşor ca modelul anterior. Cercetătorii săeră să dezvolte un model care să poată acţiona în misiuni de salvare pe terenuri accidentate.

COM. ED. Remarcaţi cum inginerii nu pot să nu folosească cuvântul DESIGN atunci când văd proiectare în natură.

Recunosc că ţepii păianjenilor şi structura membrelor gândacilor nu sunt rezultatulproceselor întâmplătoare.

Dacă inginerii construiesc roboţii ei se folosesc de o proiectare creativă – chiar dacă ei copiază structuri din natură, de fapt.

Ei sunt astfel deliberat ignoranţi dacă susţin că păienjenii au evoluat prin şansă. Dacă vor fi ajutaţi oameni în nevoie cu robotul construit de ingineri, acei oameni ar trebui să le fie recunoscători.

Mai mult, ar trebui să-I fie recunoscători şi Celui care a creat „modelele biologice” pe care le-au copiat proiectanţii.

Ferigile şi muşchii de pământ se înmulţesc diferit faţă de plantele cu flori. În loc să producă polen, ferigile şi muschii produc gameţi bărbăteşti (anterozoizi – n.tr.), care trebuie să ajungă la oosferă pentru a avea loc fecundaţia.

Gameţii bărbăteşti se pot deplasa doar 2-3 centimetri, însă botaniştii au observat că plantele femeieşti pot fi fertilizate şi pot produce sporofitul (echivalentul seminţei) chiar dacă cele mai apropiate plante mascule sunt la o distanţă de 20 de centimetri.

Pentru a vedea dacă gameţii masculi sunt „ajutaţi” de anumite specii de insecte să ajungă la „destinaţie”, precum acarienii, cercetătorii de la Universitatea Lund din Suedia, au făcut un experiment în care ciorchine femeieşti şi bărbăteşti de muşchi argintiu au fost fixate cu ghips în vase de laborator.

Ghipsul avea rolul de a opri orice anterozoid care ar fi încercat să se depărteze de plantele mascule. Dacă plantele mascule şi femele erau puse împreună, astfel încât acestea să se atingă, sporofitul era produs de către plantele femele, însă dacă nu se aflau în contact cu cele mascule, sporofitul nu se dezvolta.

La introducerea acarienilor în cadrul experimentului, plantele femele produceau sporofitul chiar dacă erau la depărtare de plantele mascule. Cercetătorii au aruncat un ochi şi asupra acarienilor pentru a vedea dacă aceştia sunt atraşi de plantele fertile sau dacă mişcările lor sunt întâmplătoare.

Plantele fertile erau vizitate de 5 ori mai mult decât altele, aşa că certetătorii au spus că plantele ar putea produce substanţe hrănitoare pentru acarieni, la fel cum florile angiospermelor produc nectar pentru polenizatorii lor.

Teoria evoluţionistă actuală afirmă că fertilizarea mediată de insecte a apărut odată cu 1
evoluţia plantelor cu flori, acum 140 de milioane de ani. Cei din Lund au spus că muşchii, ferigile şi acarienii au evoluat cu 300 de milioane de ani înaintea apariţiei plantelor cu flori.

„Muşchii, ferigile şi acarienii sunt reprezentanţii actuali ale unor genuri care au originat după prima fază a colonizării uscatului (în urmă cu circa 440-470 de milioane de ani).

Polenizarea mediată de organisme animale, în cazul muşchilor, antedateaza probabil sindromuri similare şi în alte grupe de palnte”. COM.ED.

Geneza ne spune că organismele vii au fost create de Dumnezeu complete şi funcţionale chiar de la început. Toate plantele au fost create în „a treia zi” a Creaţiei, iar organismele care aveau să le ajute în polenizare au fost create „în a patra şi a cincea zi”.

Complexitatea interdependenţei relaţiilor dintre muşchi şi insecte, precum şi dintre plantele cu flori şi polenizatorii acestora, este o provocare evoluţionişti şi pentru cei care vorbesc despre zilele Creaţiei drept „lungi perioade de timp”. Plantele ar fi murit dacă polenizatorii nu ar fi fost creaţi în timpul lor de viaţă. Aşadar, dacă vrei să transformi zilele din Geneza în milioane de ani, ai putea la fel de bine să renunţi în totalitate la ea.

Cercetătorii de la Universitatea din Uppsala au comparat genomurile mitocondriale de la 14 câini domestici, 6 lupi şi 3 coioţi. Au observat că lupii prezintă o mai mică varietate genetică decât câinii, despre care se presupune că au evoluat tocmai din lupi.

Concluzia cercetătorilor: „aceasta sugerează că relaxarea generală a constrângerilor selective asupra genomului mitocondrial este o consecinţă majoră a domesticirii câinilor. Dacă această modificare a afectat şi alte părţi ale genomului câinilor, probabil că ar fi putut facilita generarea unei noi diversităţi genetice funcţionale.

Această diversitate ar fi putut constitui materia primă asupra căreia selecţia artificială a acţionat şi a modelat rase moderne, şi de aceea ar putea fi o sursă importantă a variaţiilor fenotipice extreme prezente la câini”.

Matthew Webster, de la Trinity College, Dublin, a declarat pentru New Scientist: „descoperirile noastre subliniază importanţa mutaţiilor în procesul evoluţiei. Dacă selecţia naturală este mai puţin accentuată, se pot obţine mai multe schimbări în cazul proteinelor, ceea ce ar putea fi important pentru viitorul speciei”.

Robert Wayne, un biolog evoluţionist de la John Hopkins University: “mutaţiile tind să se acumuleze mai repede în ADN-ul mitocondrial decât în rezerva principală a ADN-ului din nucleu, şi de aceea multe dintre variaţile observate la câini au legătură cu variaţii pre-existente în populaţiile ancestrale de lupi-câini.

Relaxarea procesului de selecţie este doar o parte din răspuns”. „Relaxarea constrângerilor selective” înseamnă că indivizii canini împovăraţi de mutaţii genetice, care altminteri le-ar fi cauzat extincţia în lupta dură a lumii sălbatice, supuse selecţiei naturale, au supravieţuit şi s-au înmulţit numai datorită grijei umane care le-a fost acordată.

Cu alte cuvinte, supravieţuirea celui mai apt a fost eliminată. Selecţia naturală a fost desemnată de Darwin ca fiind răspunzătoare de apariţia noilor specii, însă în cazul lupilor, selecţia naturală a eliminat în mod evident noile morfotipuri şi deci a avut un efect „anti-evoluţionist”.

Nici comentariul lui Robert Wayne nu este de ajutor teoriei evoluţioniste. Dacă populaţiile de lupi aveau deja multe din variaţiile câinilor domestici moderni, atunci câinii nu au făcut decât să se reproducă „după soiul lor” – aşa cum spune şi Geneza.

Potrivit unui muzeu australian, acum 18.000 de ani linia de coastă din jurul oraşului Sydney avea lungimea de 15 km spre est şi 120 de metri sub nivelul actual al mării.

Aceasta înseamnă că nu era pe atunci niciun Golf Sydney, ci doar plaje cu nisip, promotorii, fără platforme extinse de rocă.

Acum 18.000 – 6.000 de ani nivelul mării a crescut până la nivelul actual, ceea ce înseamnă în medie 1 metru la 100 de ani.

Piers Akerman: „cel mai pesimist scenariu imaginat de Comisia Interguvernamentală pentru Schimbări Climatice este de 0.3 metri în 100 de ani, doar o treime din ceea ce s-a întâmplat în trecutul recent”.

O altă întrebare este cum anume activităţile umane afectează creşterea nivelului mării. La muzeul respectiv, pe perioada creşterii rapide a nivelului mării, activităţile umane erau, se crede, creşterea animalelor, vânătoarea, dar se folosea focul.

Museum Display: http://www.amonline.net.au/exhibitions/catching/sealevels.htm

COM. ED. Nu suntem de accord cu timpul propus de muzeul australian, dar nu există nici un dubiu cu privire la faptul că nivelul mării s-a modificat în trecut şi că se modifică şi în prezent.

Întrebarea este justificată – dacă nu existau milioane de oameni care să ardă cărbune şi uleiuri când nivelul mării creştea mai rapid ca în prezent, de ce dăm vina pe omenire pentru schimbările mult mai lente din prezent?

Biblia ne spune că schimbările climatice au început cu Potopul lui Noe, după care Dumnezeu a zis lui Noe că vor urma perioade calde şi reci, lucru confirmat de cei 4.000 de ani de istorie agricolă.

În luna august a anului 2006, cercetătorii de la NASA şi Preşedintele Bill Clinton au anunţat lumii că au descoperit dovada vieţii pe Marte. Dovada lor erau imagini mărite ale unuor şiruri de picături ce semănau oarecum cu un şirag de bacterii, precum şi molecule organice găsite în o rocă denumită ALH84001.

Bill Clinton spunea pe atunci: „Azi, bucata de rocă 84001 ne vorbeşte de peste miliardele de ani şi de peste milioanele de mile depărtare. Ne vorbeşte despre posibilitatea vieţii. Dacă descoperirea va fi confirmată, va fi cu siguranţă una dintre cele mai mari pătrunderi pe care ştiinţa le va fi făcut în universul nostru”.

Bucata de rocă este un meteorit despre care cercetătorii au consimţit că provine de pe Marte, însă, „scepticii au găsit explicaţii non-biologice pentru fiecare dintre dovezile prezentate”. Micile picături au fost respinse de biologi, deoarece acestea erau de 100 de ori mai mici decât ar fi trebuit pentru a conţine toate proteinele, acizii nucleici şi maşinăria metabolică necesară funcţionării celei mai simple celule.Moleculele organice au fost identificate ca fiind PAHs (hidrocarbonaţi aromatici policiclici) care există şi în locul din Antarctica în care a fost descoperit meteoritul, precum şi în comete şi meteoriţi, care după cum se ştie nu conţin viaţă.

O altă dovadă, căreia i s-a făcut mai puţină publicitate, a fost descoperirea particulelor de magnetit şi carbonaţi, similare celor produse de organismele vii de pe Pământ. În anul 2001, un grup de cercetători, a produs aceleaşi tipuri de substanţe, prin procese chimice.

În ciuda eşecului adus de dovezile din AHL84001, o nouă ştiinţă a înflorit în ultimul deceniu – „astrobiologia” – cercetătorii căutând în continuare semne ale vieţii extraterestre.

Bill Clinton's 1996 statement: http://www2.jpl.nasa.gov/snc/clinton.html COM.ED.

Aţi observat publicitatea din partea media de care s-a bucurat această bucată de rocă ce nu conţinea viaţă? Căutarea neobosită, dar fără rezultat, a vieţii extraterestre este motivată de credinţa că dacă se va găsi viaţă pe alte planete, atunci se va dovedi că viaţa trebuie să fi evoluat la întâmplare, atât pe Pământ cât şi în altă parte a Cosmosului.

Nimeni nu a dovedit până în prezent că viaţa poate evolua din ne-viaţă, nici pe Pământ, nici oriunde altundeva. Găsirea organismelor în locurile cele mai surprinzătoare, dovedesc doar că acestea există sau că au existat. Nu ne spun cum au ajuns acolo.

Dumnezeu ar fi putut crea bacterii şi pe Marte. Totuşi, Geneza ne spune că scopul cu care au fost create corpurile cereşti a fost acela de fi „semne care să arate vremile, zilele şi anii” (Gen. 1:14), aşa că este puţin probabil ca ele să ofere condiţii de viaţă.

 Unii dintre citirorii noştri ne-au întrebat cum se explică faptul că urşii polari sunt atât de bine adaptaţi pentru a vâna şi a trăi într-un mediu atât de dur ca cel polar, dacă lumea a fost creată „bună” şi dacă gheaţa şi zăpadă nu au existat înainte de Potop.

Explicaţia standard a evoluţioniştilor este că urşii polari şi-au dezvoltat blană albă în procesul evoluţiei, deoarece această adaptare îi ajută să se camufleze şi să aibă succes în vânătoare.

De aemenea s-a mai spus că firele albe acţionează precum filamentele fibrelor optice, transmiţând razele solare spre pielea animalului, care este neagră, şi astfel ursul se încălzeşte.

Această ultimă sugestie a fost testată de Daniel Koon, fizician la St. Lawrence University, New York, care a măsurat pe nişte fire de păr primite de la Zoo, cât de multă lumină, de lungimi de undă diferite, poate trece printr-un singur fir de păr.

Rezultatul a fost că mai puţin de 0,001% se transmite în acest fel (experimentul este descris în Applied Optics, 37, 3198-3200 (1998).

Prada principală a urşilor polari sunt focile, pe care le capturează atunci când acestea ies la suprafaţă pentru a respira prin găurile din calota de gheaţă. Focile, dacă ar vedea ceva de sub gheaţă, ar vedea eventual doar o umbră.

Albul blanei nu ajută la camuflarea umbrei, aşa că sugestia evoluţionistă nu prea are sens. Urşii polari sunt de asemenea şi necrofagi, deci consumă orice cadavru de animal sau pasăre care le iese în cale. Vara se hrănesc şi cu alge brune sau fructe de pădure. Nu au nevoie să se camufleze pentru a prinde animale moarte sau pentru a lua prin surprindere fructele.

☺ Povestirea biblică ne spune că lumea a fost bună la început, dar că s-a stricat la un moment dat. Atât la animale cât şi la oameni, cavităţile de aer şi lipsa de melanină provoacă „albirea părului” pe măsura îmbătrânirii.

Părul alb este rezultatul pierderii funcţiei, ceea ce se potriveşte cu scenariul din Geneza.Idea „fibrelor optice” era una intereantă dar se pare că este doar un mit. Razele ultraviolete sunt cele care transmit căldura solară, şi nu cele din spectrul vizibil, iar în spaţiul polar nu prea există lumină suficientă pentru a încălzi un urs, oricare ar fi lungimea de undă. Părul alb al ursului polar se datorează lipsei melaninei şi cavităţilor din axul firelor de păr care împrăştie lumina.

După Potop urşii s-au răspândit şi în America de Nord, şi datorită degenerării unor gene, unele populaţii de urşi şi-au pierdut abilitatea de a produce pigment melanic, caracter care s-a transmis generaţiilor următoare. Urşii albi ar putea supravieţui teoretic în păduri sau pajişti verzi, unde nu ar avea duşmani naturali printre celelalte animale, însă ar fi dezavantajat să trăiască în acelaşi mediu cu omul.

Aşadar urşii albi supravieţuiesc în locurile în care omul a vânat mai puţin, ca de exemplu zonele arctice. Blana albă a urşilor polari este rezultatul degenerării, iar indivizii de urşi sunt supuşi selecţiei naturale, se adaptează mediului schimbător, dar nu sunt rezultatul evoluţiei.

O echipă de cercetători condusă de biostatisticianul Katherine Pollard au efectuat comparaţii între secţiuni ale genomului uman şi ale genomului de cimpanzeu, precum şi ale altor animale, pentru a descoperi dacă există modificări genice care ar putea explica cum anume oamenii au evoluat creiere mai mari.

Au identificat un grup de gene, genele HAR, care erau foarte diferite pentru om şi cimpanzeu. Au studiat una dintre aceste gene, HAR1, atât la om cât şi la alte câteva vertebrate. Într-o secvenţă de 118 baze azotate au fost reperate 18 diferenţe între om şi cimpanzeu.

Comentariul Katherinei: „evoluţia este incredibil de rapidă. Este fără îndoială un caz extrem. Am găsit 18 diferenţe între om şi cimpanzeu, ceea ce constituie o modificare cantitativă extrem de mare ce a trebuit să aibă loc în doar câteva milioane de ani.” Când au comparat genomul de cimpanzeu cu alte vertebrate, diferenţele găsite au fost puţine.

De exemplu, între găini şi cimpanzeii, situaţi la o distanţă de 310 milioane de ani, au fost găsite doar 2 diferenţe. Gena HAR1 îşi atinge apogeul activităţii sale în momentul formării cortexului cerebral. Acesta este sediul unor centre definitorii şi distinctive pentru oameni, cum ar fi limbajul articulat şi conştienţa de sine.

Tentativele anterioare de a găsi gene care să explice diferenţele dintre creierul de maimuţă şi ce de om s-au concentrat asupra unor proteine. În anul 2004, descoperirea genei ASPM, implicată în formarea cotexului cerebral, a făcut ca unii cercetători să susţină ca această genă a ajutat la diferenţierea creierului uman din cel de maimuţă.

Gena HAR1 a fost găită într-o zonă despre care s-a spus că ar fi nefuncţională. Încă nu s-a identificat funcţia acestei gene, însă se pare că are rol în codificarea unei scurte molecule de ARN, care la rândul ei ar fi implicată în asamblarea proteinelor ce organizează cortexul cerebral. BBC articles: http://news.bbc.co.uk/1/hi/health/4797257.stm http://news.bbc.co.uk/1/hi/health/3392143.stm

Avem aici un exemplu clasic între observaţie şi presupunere. Diferenţele între bazele ADN-ului şi ARN-ul pe care îl codifică sunt observaţii ştiinţifice reale.

Presupunerea ca o genă 5 s-ar fi transformat în varietăţile de gene de la oameni şi cimpanzei, într-o perioadă de 6 milioane de ani, este pură credinţă, bazată pe credinţa a priori în evoluţie. Nimeni nu a observat gene trecând din unele în altele.

Locul în care a fost găsită gena HAR1 este de asemenea semnificativ. ADN-ul care nu codifică proteine este adesea numit şi „junk DNA”, deoarece se spune că ar fi resturi inutile rezultate în procesul evoluţiei.

Acum geneticienii recunosc că aceste regiuni ar putea fi codificatori pentru multe mecanisme de control, ca de exemplu pentru moleculele de ARN descrise anterior. Adevărata diferenţă între diferitele creaturi vii stă mai degrabă în modul în care acestea sunt asamblate, nu din „piesele” care le alcătuiesc.

Aşa cum arată acest raport, genele care codifică micile molecule de ARN pot fi într-adevăr mici, dar ce efect mare au! De aceea dumneavoastră puteţi citi aceste rânduri, pe când cimpanzeii nu pot. ☺ Iată că similaritatea de 98% dintre oamenii şi cimpanzei, chiar dacă ar fi adevarată, nu este de nici un folos pentru evoluţionişti.

Sondajul a arătat că 48% din publicul american respinge teoria evoluţiei şi 34% dintre absolvenţii facultăţilor acceptă Creatia biblică drept fapt ştiinţific.

Dintre cei intervievaţi, ateii au fost doar 9%, ceilalţi 91% declarând credinţa într-un dumnezeu/Dumnezeu (82% s-au declarat creştini).

Dintre cei care s-au identificat ca fiind creştini evanghelici, 73% cred că Dumnezeu l-a creat pe om în forma actuală acum 10.000 de ani. Aceaşi idee era împărtăşită de 39% dintre ne-evanghelici şi 41% dintre catolici.

http://www.msnbc.msn.com/id/17879317/site/newsweek/

COM. ED. Avem 2 opinii distincte asupra acestei probleme:

1.) credem că militanţi atei precum Richard Dawkins vor privi cu dispreţ aceste statistici, care sunt foarte similare cu sondajul BBC Mori din Marea Britanie din 2006, care arăta că evoluţia este în preferinţele oamenilor în proporţie de numai 48%, 39% acceptând creaţionismul sau teoria designului inteligent.

În ciuda dominării evoluţioniştilor şi ateilor în sfera profesională şi mass media, o proporţie semnificativă de oameni găsesc Biblia ca o explicaţie mai bună pentru cauza existenţei lor.

Chiar dacă au pregătire de nivel universitar sau nu, oamenii ştiu din propria experienţă că procesele întâmplătoare nu fac decât să distrugă lucrurile. Este nevoie de un Creator pentru ca să existe o lume funcţională.

2.) în sondajul nostru, 100% dintre demoni cred în existenţa lui Dumnezeu. Toţi au recunoscut că teoria evoluţiei este falsă, bazându-se pe propriile observaţii asupra actului Creaţiei, însă toţi cred că teoria evoluţiei este un mijloc bun pentru a înşela majoritatea americanilor să accepte că Dumnezeu ar fi folosit evoluţia.

Într-o democraţie este suficient procentul de 51%, deoarece democraţia nu se bazează pe adevăr. Notă – acest sondaj se foloseşte de informaţii de la demonii cunoscuţi din ultimii 6.000 de ani.

Paleontologul Michael Caldwell de la University of Alberta şi Alessandro Palci de la University of Modena, Italy, au studiat fosila unei şopârle descoperite în Slovenia şi au declarat că au găsit indicii cum anume au evoluat şopârlele în şerpi.

Creatura a fost numită Adriosaurus microbrachis, şi are capul mic şi corpul şi gâtul lungi. Membrele anterioare sunt „puternic reduse”, mai exact nu au oase ale antebraţului, carpiene şi metacarpiene.

Caldwell comentează pentru Eureka Alert: „pentru un motiv ciudat membrele anterioare s-au pierdut înainte de cele posterioare, când ne-am aştepta să se întâmple exact invers.

Membrele anterioare ar fi de folos pentru reţinerea prăzii sau pentru săparea unei ascunzătoare, dar trebuie să fie mai usor din punct de vedere al dezvoltării să renunţi la membrele anterioare”.

Dr. Martin Cohn de la Department of Zoology, University of Florida Genetics Institute: „este o descoperire grozav de importantă deoarece arată, într-un grup strâns legat de şerpi, că reducerea membrelor anterioare şi elongarea trunchiului s-au petrecut înainte de reducerea membrelor posterioare.

Prin descifrarea secvenţelor schimbărilor morfologice care au avut loc pe parcursul evoluţiei corpului spre cel al şerpilor, studiul prezintă indicii importante cu privire la dezvoltarea mecanismelor”.

Articolul mai adaugă că „şopârlele vii au toate variaţiile de membre reduse, de la forme cu membre posterioare complete şi anterioare lipsă, la forme lipsite de membre. Gradul variaţiilor face ca procesul evolutiv al pierderii membrelor să fie greu de descifrat”.

Pentru imagini accesaţi: Eureka Alert article: http://www.eurekalert.org/pub_releases/2007-03/uoa-fdm032207.php

COM. ED. Cea mai bună explicaţie pentru fosila de mai sus este aceea că genele pentru formarea membrelor anterioare au fost deteriorate şi acei indivizi nu mai produc membre normale. Nu este evoluţie, este degenerare.

Pierderea structurilor funcţionale, atât la fosile cât şi la animale vii, este o dovadă că Biblia are dreptate când spune că Dumnezeu a creat organisme complet funcţionale care se reproduceau după „soiul lor”, dar ca urmare a păcatului omului şi a judecăţii lui Dumnezeu, mediul s-a degradat şi la fel şi substanţele din corpul animalelor.

Dacă multe şopârle prezintă aproape toate variaţiile de membre reduse atunci a găsi unul dintre aceste exemple nu înseamnă că şopârlele s-au transformat în şerpi cu milioane de ani în urmă.

După ani de exploatare a codului în Oceanul Atlantic, specia a început să se diminueze ca număr şi să scadă în dimensiune.

În 1993 un moratoriu a fost dat pentru pescuitul codului în Atlantic, în speranţa că peştele va reveni la dimesiunile sale iniţiale.

Totuşi acest lucru nu s-a întâmplat. Douglas Swain, biolog la Gulf Fisheries Centre Moncton, Canada a studiat timp de intensitatea pescuitului timp de 20 de ani între 1977 şi 1997, precum şi dimensiunile peştilor şi populaţiilor sau variabilele de mediu cum ar fi temperatura.

În această perioadă a existat suficientă mâncare pentru peşti iar temperaturile erau suficient de ridicate pentru ca peştii să crească la dimensiuni mari.

Echipa a concluzionat că generaţia actuală de peşte a moştenit o rată mică de creştere de la generaţia anterioară care au ajuns la maturitate reproductivă înainte de a fi prinşi.

Articolul sumarizează descoperirea „cercetătorii afirmă că pescuirea peştilor mari şi cu rată mare de creştere a dus la evoluţia codului spre o creştere lentă – o adaptare care îi urmăreşte până în zilele noastre”.

COM. ED. Acest studiu aruncă o privire asupra unor motive posibil responsabile de scăderea în dimensiune a multor animale comparativ cu fosilele corespunzătoare.

Când oamenii au început să vâneze animale după Potopul lui Noe, ei se orientau probabil spre exemplarele mari. Aşadar, animalele mici care atingeau vârsta reproductivă înainte să fie vânate aveau cele mai mari şanse să producă urmaşi. Astfel, cu fiecare generaţie animalele cu rata de creştere lentă supravieţuiau iar celelalte dispăreau.

Este o schimbare adusă de selecţia naturală, dar nu este evoluţie. Genele pentru creşterea lentă existau deja, iar îndepărtarea genelor pentru creştere rapidă scade potenţialul genetic general al populaţiei.

O altă dovadă pe care o aduce studiul este aceea că lumea merge la vale, prin degenerare, exact aşa cum spune Biblia.

...despre indexul fosil – trimis de prof dr Ed Neeland – chimist – citat dintr-unul din manualele de biologie folosit la Universitatea dumnealui.

"Mulţi biologi evoluţionişti, începând cu Darwin, sunt şocaţi de cât de puţine secvenţe de fosile care arată mici schimbări graduale, au fost descoperite de a lungul timpului.

Dimpotrivă, multe fosile apar brusc, fără forme tranzitionale în stratul de rocă, şi rămân esenţialmente neschimbate pâna la dispariţia bruscă din indexul fosil”.

Campbell, et al., Biology Concepts and Connections, 3rd Ed., p 290, 2000.

COM. ED. Noi ediţii conţin încă acest citat. Este superb!

Pentru a-l vedea pe Ed Neeland, mergeţi la: http://video.google.com/videoplay?
docid=-8464925642918434596&sourceid=docidfeedhl=en-CA

Michael Ryan, custode de paleonotologia vertebratelor la Cleveland Museum of Natural History, a descoperit un nou dinozaur cu coarne, de tipul Ceratopsis.

A fost denumit Albertaceratops nesmoi după regiunea în care a fost descoperit (Alberta, Canada) şi după cel care i-a ajutat pe cercetători (Cecil Nesmo).

Coarnele sunt la fel de groase ca barţul unui om, ca la Triceratops sp., dar aparţine unei subfamilii care are de obicei coarne mici.

Vârsta atribuită a fost de 78 de milioane de ani, ceea ce îl plasează între cei mai vechi dinozauri încornoraţi nord americani, Zuniceratops sp. de 90 de milioane de ani, şi Riceratops sp., de 68.

Deoarece coarnele noii fosile sunt mai mici decât cele ale celei mai vechi fosile, dar mai mari ca ale formei ulterioare, se consideră că este o formă intermediară într-o progresie uniformă.

Paleontologul Jim Kirkland, descoperitorul formei cu coarne mari, a prezis că va fi descoperit ceva asemănător cu noua fosilă.

El a spus „priviţi, teoria evoluţionistă chiar funcţionează”.

International Business Times article: http://ibtimes.com/apnews/20070304/new-dinosaur.htm

COM. ED. Să ne gândim puţin la argument: prima dată au găsit dinozaurul cu coarne lungi, apoi au găsit unul cu coarne scurte, după care cineva s-a gândit că ar trebui să existe un specimen cu coarne „intermediare”.

Acum că l-au găsit, este o dovadă a teoriei evoluţioniste, nu?

Cuvântul „rasă” este un termen ce provine de la italienescul „razza” (latina veche) şi care se pare că vine de la mai vechiul arabic „ra” (= cap).

În 1500 includea ca semnificaţie şi diferite soiuri de vin, iar în 1600 „rasă” însemna orice familie, trip sau naţie cu caracteristici comune, pentru ca în 1774 să fie o referire la grupuri umane distincte.

În biologie se foloseşte în taxonomie pentru a grupa sub-specii.

COM. ED. „Rasă” nu este un termen evoluţionist deoarece a apărut cu mult înaintea lui Darwin sau Erasmus. Însă rasismul ca şi concept nu apărut decât dupa ce Darwin ...

Arheologii au descoperit în pădurile tropicale ale Africii de Vest unelte de piatră despre care ei cred că ar fi fost făcute de cimpanzei acum 4.300 de ani.

Uneltele sunt asemănătoare bucăţilor de piatră pe care cimpanzeii le folosesc pentru a deschide nucile. Cercetătorii de University of Calgary au datat rocile prin metoda radiocarbonului aplicată unor mostre de cărbune din sol.

De asemenea au analizat resturile de nuci găsite pe unelte şi au concluzionat că aparţin unui anumit tip de nuci, consumate de cimpanzei dar nu şi de oameni.

Arheologul Huw Barton, de la University of Leicester a declarat: „ceea ce e interesant în această descoperire e că rocile sunt vechi.

Comportamentul acesta, de a folosi unelte de piatră, ar putea fi foarte vechi”. Cei care au făcut descoperirea susţin că aceste pietre dovedesc că oamenii şi cimpanzeii au moştenit abilitatea de a folosi unelte de piatră de la un ancestor comun.

Julio Mercader, conducătorul lucrărilor, a spus: „cea mai simplă şi economică explicaţie pentru aceste lineaţii care folosesc unelte este că ambele mai degrabă au moştenit comportamentul decât că l-au inventat.”

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/6356773.stm

COM. ED. Cimpanzeii nu sunt singurele animale care folosesc unelte pentru a-şi procura hrana. Vidrele folosesc pietre pentru a sfărâma cochiliile de moluşte iar vulturii egipteni aruncă cu pietre în ouăle de struţ.

Totuşi, nimeni nu a afirmat până acum că au moştenit aceste abilităţi printr-un ancestor comun cu al oamenilor sau cimpanzeilor.

Folosirea uneltelor este un comportament de care sunt capabile multe specii de animale şi păsări, şi se învaţă din generaţie în generaţie.

Dacă cimpanzeii fac asta de 4.300 de ani, înseamnă că aceştia se reproduc după soiul lor, repetând acelaţi comportament în fiecare generaţie.

Cercetătorii din Senegal au observat că cimpanzeii îşi făceau „suliţe” din ramurile arborilor pentru a vâna alte maimuţe.

Cimpanzeii rupeau ramurile şi apoi le curăţau de frunze şi scoarţă, uneori îşi foloseau şi dinţii pentru a ascuţi arma. Apoi foloseau aceste unelte pentru a ridica pui de maimuţe din scorburi de copaci.

Obiceiul acesta de vânătoare a fost observat în special la femele şi juvenili mai degrabă ca la masculii adulţi.

Cercetătorii au sugerat că aceasta se întâmplă deoarece maimuţele tinere petrec mai mult timp cu mamele lor şi învaţă de la ele.

Concluzia lor a fost că „cercetările lor argumentează teoria conform căreia femeile au jucat un rol similar în evoluţia tehnologiei obiectelor între oamenii timpurii”.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/6387611.stm

Science news article: http://www.sciencenews.org/articles/20070303/fob2.asp

COM. ED. Ideea conform căreia comportamentul cimpanzeilor explică pe cel al oamenilor nu are sens nici măcar în termenii evoluţiei.

De ce comportamentul cimpanzeilor care trăiau în păduri să fi avut vreo influenţă asupra presupusei evoluţii a oamenilor care trăiau în savană?

Semnificaţia reală a observaţiilor este că cimpanzeii sunt departe de a fi animalele vegetariene, vesele şi prietenoase ci sunt animale periculoase ceea ce demonstrează ca Biblia are dreptate atunci când spune că întreaga creaţie a fost afectată de păcatul omului şi că degenerarea a afectat întreaga lume, inclusiv cimpanzeii.

Căldăruşele, Aquilegias sp., sunt flori de grădină cu varietăţi de mai multe culori, inclusiv albe.

Multe specii au chiar varietăţi albe, despre care se crede că sunt adaptări legate de polenizare. Deoarece florile albe apar la diferite specii se consideră că sunt un exemplu de convergenţă evolutivă.

Culoarea în flori este dată de pigmenţii numiţi antocianine. Florile albe nu produc aceşti pigmenţi. Cercetătorii de la University of California au studiat genele implicate în producerea pigmenţilor la 13 specii de căldăruşe.

Au găsit „şase deleţii independente şi nici un câştig în antociani”. Unele pierderi se refereau la gene de control mai mult decât la gene pentru codificarea enzimelor.

Claudia Voelckel, unul dintre cercetători, a comentat: „găsim o lipsă de convergenţă la nivel molecular atunci când convergenţa fenotipică se manifestă prin pierderea caracterului şi nu prin câştigarea lui”.

Unele gene din proces păreau neafectate deoarece se pare că sunt implicate şi în apărarea plantei împotriva radiaţiilor ultraviolete, atacului insectelor şi bolilor.

COM. ED. Aţi remarcat că culoarea florilor se datorează pierderii funcţiei şi nu câştigului? Studiul arată ce efect au procesele aleatorii şi întâmplătoare asupra sistemelor biochimice. Le distrug, nu le îmbunătăţesc.

„Lipsa convergenţei” se explică prin aceea că există mai multe modalităţi prin care să faci un sistem cu mai multe etape să meargă greşit.

Florile albe se datorează faptului că acestea sunt rezultatul pierderii funcţiei în diferite puncte ale procesului.

Studiul confirmă că evoluţia convergentă este doar un termen „tehnic” pentru a spune că creaturi care trăiesc în medii asemănătoare au trăsaturi asemănătoare şi nu explică în niciun fel cum au dobândit aceste trăsături.

Cercetătorii au descoperit genele care fac ca strugurii să fie albi sau roşii. Există două gene care diferă la varietăţile albă şi roşie.

Cercetătorii japonezi au descoperit iniţial o genă care controlează producerea pigmenţilor antociani iar cercetătorii CSIRO au găsit o nouă genă implicată în producerea culorii albe sau roşii, diferită la cele două varietăţi.

Mandy Walker de la CSIRO Pant Industry laboratory, Adelaide, Australia, a declarat: „cercetările noastre sugerează că mutaţii extrem de rare şi independente în două gene au produs un singur soi iniţial de strugure alb care este părintele tuturor varietăţilor cunoscute.

Daca doar o singură genă ar fi fost mutantă, majoritatea strugurilor ar fi roşii şi nu am avea cele peste 3000 de culturi de struguri albi pe care le avem azi”.

CSIRO article: http://www.sciencealert.com.au/gene-for-grape-colour-discovered.html

COM. ED. Strugurii s-au modificat într-adevăr de la roşu spre alb, însă prin pierdere de informaţie, adică opusul evoluţiei.

Chiar dacă există sute de varietăţi de struguri, aceştia se înmulţesc după tipul lor şi produc ... struguri.

Cercetătorii care au studiat şarpele de iarbă japonez, Rhabdophis tigrinus, au descoperit că acesta poate devora broaşte otrăvitoare şi poate depozita veninul lor în nişte glande de pe posteriorul gâtului.

Femelele transferă veninul în ouă, astfel că puii de şarpe au deja venin la eclozare.

S-a constatat că aceşti şerpi au o strategie specială atunci când sunt atacaţi, în comparaţie cu alţi şerpi: ei se arcuiesc astfel încât prădătorii vor ataca glandele pline cu venin care se vor sparge şi vor elimina astfel veninul.

Acest şarpe este primul vertebrat care „confiscă” veninul altui vertebrat. Unele broaşte preiau veninul din insectele care constituie dieta lor.

Science Frontline article: http://www.sflorg.com/sciencenews/scn013007_01.html

COM. ED. Acest şarpe nu are colţii tipici şrerpilor veninoşi, cu care să-şi atace prada. El secretă saliva care îl ajută în a digera hrana, însă doar după ce a început să-şi înghită hrana.

Şerpii nu îşi mestecă mâncarea, capacitatea de a începe digestia cu ajutorul substanţelor chimice fiind un argument pentru buna lor proiectare.

Broaştele secretă substanţele toxice prin tegumentul lor. Într-o lume „bună”, în care hrana animalelor este una de tip vegetal, substanţele periculoase nu sunt o ameninţare.

Prădătorismul, şi mecanismele de selecţie a comportamentelor de apărare, au intrat în lume doar după ce Dumnezeu Şi-a manifestat judecata. Unele caracteristici, precum substanţele digestive din saliva şerpilor sau produşi toxici ai broaştelor au primit o întrebuinţare secundară şi anume în apărare.

Este de asemenea interesant de remarcat că şerpii au un comportament defensiv specific ca şi cum ar „înţelege” într-un anume fel beneficiile consumului de broaşte otrăvitoare.

Cercetătorii de la Exeter University au găsit în solzii gândacului Cyphochilius sp., cea mai albă susbstanţă naturală.

Lumina albă constă din toate culorile sau lungimile de undă ale spectrului vizibil luate la un loc. Suprafeţele sunt colorate deoarece ele reflectă mai mult unele lunigmi de undă decât altele.

Dacă o suprafaţă reflectă toate culorile la fel, atunci ea va fi albă. Solzii gândacului sunt alcătuiţi din filamente întreţesute în mod aleatoriu care reflectă toate lungimile de undă în toate direcţiile astfel încât gândacul este de un alb strălucitor.

Solzii sunt extrem de subţiri, aproximativ 5 micrometri. Potrivit lui Pete Vukusic, cel care a condus cercetările, „ solzii sunt de 25 de ori mai subţiri decât cele mai imaculate hârtii”.

A declarat pentru BBC: gradul de albire, la aceste dimensiuni, este lucrul cel mai impresionant. Se pot crea astfel de materiale sintetice, însă grosimea lor trebuie să fie mult mai mare.

Unii cercetători spun că gândacul are această culoare pentru a se camufla printre ciupercile de culoare albă.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/6272485.stm

COM. ED. Dacă cercetătorii vor găsi multe aplicaţii acestei cercetări, ei vor demonstra că este nevoie de o minte inteligentă care să determine modul în care se petrec lucrurile, şi de un proiect creativ pentru a obţine rezultate asemănătoare.

Vor avea apoi o dovadă irefutabilă că elitrele gândacului sunt rezultatul unei inteligenţe creatoare.

Idea camuflajului este o scuză tipică pentru a include ideea evoluţiei în orice poveste legată de biologie. Gândacul se poate într-adevăr ascunde de prădători printre ciupercile albe, dar acest lucru nu explică cum anume a ajuns alb!

La fel de bine, ar fi putut fi mereu alb iar apariţia unor forme degenerate (care au devenit colorate prin pierderea parţială a proprietăţilor de reflexie) nu ar fi făcut altceva decât ca aceste forme colorate să fie mai expuse prădătorilor pe fondul alb al ciupercilor.

Cercetătorii din muzee şi univerităţi din Australia au studiat o adevărată comoară de fosile descoperită în 2002 în peşterile de la Nullarbor Plain – o vastă arie aridă din S Australiei.

Fosilele includeau canguri gigantici, wombaţi uriaşi şi tigrii tasmanieni dar şi o specie de carnivor căţărător. Toate animalele gigant şi marsupialele sunt extincte şi există dispute cu privire la cauza dispariţiei lor: încălzirea globală sau activitatea omului.

Gavin Prideaux de la Western Australian Museum a analizat împreună cu colegii săi izotopii de carbon şi oxigen din dinţii unor fosile de canguri şi wombaţi şi a concluzionat că climatul era unul arid, megafauna fiind adaptată acestui mediu.

Prideaux a declarat pentru news@nature: „nu se poate să fi existat o aşa diversitate de erbivore care să aibă la dispoziţie doar ierburi şi vegetaţie halofilă.

Această abundenţă de erbivore implică o diversitate floristică mult mai mare decât cea a stepelor moderne, însă datele isotopice arată că climatul era asemănător celui actual.”

news@nature article: http://www.nature.com/news/2007/070122/full/070122-7.html

ABC article: http://www.abc.net.au/science/news/stories/2007/1832750.htm

COM. ED. Prideaux are dreptate atunci când spune că acele animale nu puteau supravieţui în Nullarbor Plain.

Denumirea arată că zona este aproape lipsită de arbori iar vegetaţia nu este foarte nutritivă. Cangurii arboricoli sunt întâlniţi azi doar în pădurile tropicale, iar un carnivor uriaş ar avea nevoie şi de arbori pe măsură.

Aceste fosile sunt în concordanţă cu ideea că un asemenea climat a început să degenereze cu mult timp în urmă.

Povestirea biblică spune că Pământul a început să devină mai uscat încă de la Potopul lui Noe. Acest lucru a fost un factor esenţial pentru reducerea taliei vieţuitoarelor.

Oamenii au început să vâneze animale mari, ceea ce a contribuit la reducerea megafaunei. Niciuna dintre aceste schimbări nu are de a face cu evoluţionismul.

Cercetătorii de la University of Bonn au găsit „prima insectă fosilă care trăia pe frunze”, în Formaţiunea Messel din Germania, cu o vârstă de 47 milioane de ani.

Fosila este remarcabil de bine păstrată, şi se aseamănă unei „insecte moderne din ordinul Phasmatodeelor”.

Insecta a fost denumită Eophyllium messelensis.

COM. ED. O creatură complet formată, care poate fi clasificată alături de insecte actuale ce trăiesc în coronamentul arborilor, este exact ceea ce ar trebui să găsim dacă am porni de la ideea că insectele au fost create ca vietăţi diferenţiate, indiferent de modul şi timpul în care au fost fosilizate.

Fosilele păstrate foarte bine apar atunci când organismele sunt îngropate rapid, astfel încât nu au timp să se descompună.

Cercetătorii care inventariau formele de viaţă marine au descoperit o specie de crevete despre care se credea că este dispărut din Jurasic.

Creatura, Neoglyphea neocaledonia, a fost găsită în Coral Sea, Australia, teafără şi nevătămată. De asemenea au fost găsite câteva specii noi, necuoscute până acum.

Fred Grassle, pentru New Scientist: "fiecare expediţie ne descoperă noi minuni ale oceanului – este clar că multe descoperiri aşteaptă exploratori în anii care urmează”.

ABC article: http://www.abc.net.au/science/news/stories/2006/1808557.htm

COM. ED. Crevetele viu „jurasic” a fost recunoscut deoarece arãta la fel ca şi crevetele jurasic fosil. Aşa că poate fi adaugat fără ezitare pe lista mereu în creştere a fosilelor vii.

Nu contează cât de vechi crezi că sunt rocile jurasice – aceste descoperiri arată că creveţii s-au reprodus după soiul lor, ceea ce este în concordanţă cu afirmatiile din Geneza.

Este bine să facem referire în contextul acestor descoperiri din adâncuri la Psalmul 107:23-24

„Cei ce se pogorâseră pe mare în corãbii şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului”.

Paleontologii au descoperit în rocile cretacice din NE Chinei o reptilă cu două capete fosilizată.

A fost identificată ca fiind un choristoderan, o reptilă acvatică extinctă cu gât lung, iar lungimea corpului de peste 1 m.

Exemplarul găsit este un juvenil, de doar 7 cm, şi a fost descoperit alături de alţi juvenili într-un cuib fosilizat în întregime.

Această fosilă cu două capete este singura cunoscută de acest fel. Fenomenul se întălneşte şi la reptilele moderne şi poartă numele de „bifurcaţie axială”, ce are loc în timpul dezvoltării embrionare.

Comentariul articolului: „descoperirea este remarcabilă deoarece este extrem de rar ca orice animal să fie păstrat ca fosilă. Marea majoritate se descompun fără a lăsa o urmă a existenţei lor. Acest specimen mutant sfidează legile probabilităţii prin faptul că a fost păstrat".

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/6195345.stm

Times article: http://www.timesonline.co.uk/article/0,,3-2512103,00.html


COM. ED. Comentariul despre fosilizare este corect – nu se întâmpă doar că ceva moare, deoarece necrofagii şi bacteriile distrug cadavrul.

Fosilele se formează doar atunci când sunt îngropate rapid şi la adâncime, aşa cum s-a petrecut cu acest cuib al dinozaurianului.

Mutantul este probabil cauza aceluiaşi proces de dezvoltare deficitară care se derulează şi în cazul reptilelor moderne cu diformităţi genetice.

Dintr-o perspectivă biblică, reptila mutantă a trăit după ce Adam a păcătuit şi este o dovadă a degeneraţiei.

Ne putem aminti istoria Genezei care spune că Pământul a fost creat „foarte bun”, dar că Dumnezeu a judecat lumea ca urmare a rebeliunii omului.

Paleonologii chinezi au descoperit în roci datate la 125 milioane de ani un mamifer de mărimea unei veveriţe.

Acest lucru îl face cu 65 de milioane de ani mai în vârstă decât cel mai vechi mamifer planor cunoscut până acum – un rozător de 30 de milioane de ani.

Fosila este foarte bine conservată şi se poate vedea foarte clar o formaţiune tegumentară între membrele superioare şi cele inferioare.

Creatura are membrele lungi, asemănatoare celor moderne, însă în rest se deosebeşte de orice alt mamifer cunoscut, ceea ce a determinat încadrarea lui într-un ordin cu totul nou.

I s-a dat numele de Volaticotherium antiquus, ceea ce înseamnă „bestia zburătoare străveche”.

Dr Jim Meng de la American Museum of Natural History a declarat: „această nouă descoperire a zborului la mamiferele ancestrale ne oferă o cu totul nouă dimensiune asupra animalelor ce au trăit în era dinozaurilor”.

Comentariul din Nature: „Această descoperire arată că mamiferele aveau moduri de viaţă foarte diverse într-un stadiu relativ tânăr al evoluţiei lor.”

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/6176061.stm

COM. ED. Dovezile fosile arată că mamiferele trăiau vieţi diversificate atâta timp cât au existat. Indexul fosil al mamiferelor este al unor animale complet funcţionale şi foarte bine proiectate să trăiască într-o mare varietate de medii.

Faptul că a trebuit să se facă un nou ordin pentru a clasifica acest mamifer, este o dovadă că în trecut pe Pământ exista o varietate mai mare de mamifere dar că unele dntre acestea au dispărut.

Nu este vorba aici de dovezi pentru evoluţiei ci pentru extincţie şi degeneraţie.

Cercetătorii italieni au analizat picături de chihlimbar din cel mai mare depozit triasic de acet fel din Dolomiţii din nordul Italiei.

Ei spun: „aici avem particule de chihlimbar de 220 de milioane de ani ce conţin bacterii, fungi, alge şi protozoare ce pot fi atribuite unor genuri extincte.

Acestea pot oferi informaţii despre evoluţia şi paleoecologia micro-organismelor din Mezozoicului inferior: se pare că nivelul bazal al lanţurilor trofice al biocenozelor nu au trecut aproape deloc prin schimbări morfologice din Triasic şi până în Recent.”

COM. ED. Micro-organismele care trăiau atunci când s-a format chihlimbarul sunt la fel cu cele care trăiesc astăzi.

Dacă chihlimbarul are într-adevăr 220 de milioane de ani atunci acest studiu dovedeşte că micro-organismele s-au perpetuat într-un mod spectaculos şi că nu au evoluat în nimic altceva.

Studiul ridică de asemenea şi o întrebare foarte interesantă: ce căutau algele, ciupercile şi protozoarele alături de chihlimbarul rezultat ca urmare a fosilizării şi îngropării rapide a răşinei.

O echipă de cercetători de la University of Chicago, conduşi de Cheng Chin, au convertit trei atomi ultra-reci de cesiu într-o nouă stare a materiei, metodă despre care exista o teorie din 1970 aparţinând fizicianului rus Vitaly Efirmov.

Noua stare a materiei, numită starea Efrimov, avea nevoie de trei atomi pentru a se forma.

Doi atomi de cesiu se resping uşor, însă trei atomi formează o strctură stabilă, comportându-se ca un inel borromeanic.

Chin explică: „acest inel arată că trei obiecte se împletesc. Dacă scoţi oricare unul dintre ele, cele rămase se vor destrăma; dacă excizezi unul, se întâmplă la fel. Numărul trei este oarecum magic.”

Science Daily article: http://www.sciencedaily.com/releases/
2006/03/060315174950.htmScience htm

COM ED. Chiar şi în lumea ascunsă a fizicii cuantice cercetătorii nu scapă de „treimea” universului. Nu credem că este o coincidenţă că realitatea materială constă în arhitecturi unitare tri-partite.

Acest lucru este de aşteptat, deoarece chiar în Romani (1:20) ni se spune că Dumnezeul Triunic al Scripturii Şi-a pus pecetea naturii sale în creaţia Lui.

De asemenea, aceasta este atât de evidentă că nu există scuze pentru a nu o vedea în Univers.

Micro-ARN-ul este o moleculă ce poartă secvenţe scurte de codoni ce pot dezactiva genele.

Acest lucru este important deoarece creaturile care au aceleaşi gene pot fi foarte diferite ca structură şi funcţionare a corpului, în funcţie de când sunt activate şi dezactivate astfel de gene.

Cercetătorii de la Hubrecht Laboratory din Utrecht, Olanda, au găsit în ADN-ul din creierul uman şi cel de cimpanzeu 447 noi molecule de micro-ARN.

Potrivit New Scientist, „chiar dacă avem în comun cu cimpanzeii mult din ADN-ul nostru, mici modificări genetice care reglează fin expresia lui, ar putea explica diferenţele radicale dintre creierele celor două specii”.

COM ED. Micro-ARN-ul are doar 22 de baze azotate, în comparaţie cu genele codificatoare pentru proteine care pot avea mii de baze.

Deoarece micro-ARN-ul poate dezactiva gene care codifică proteine, o schimbare minusculă în micro-ARN va avea rezultate semnificative.

Aceasta ne aminteşte că presupusa asemănare de 95-98% dintre oameni şi cimpanzei se bazează pe statistici fără semnificaţii.

Mai mult, micro-ARN-ul este codificat în ADN între scvenţele de codificare a proteinelor. Aceste secvenţe erau denumite ADN-junk („rest, rebut”) şi se spunea că sunt resturi de ADN, rămase ca urmare a milioanelor de ani de evoluţie întâmplătoare.

În ultimul timp, oamenii de ştiinţă au încetat să-l mai numească astfel, ADN-junk, şi i-au spus ADN-necodificator.

Şi aşa, este o greşeală deoarece o parte codifică micro-ARN-ul dar şi alte tipuri de ARN.

Creation Research a prezis acum câţiva ani că se va descoperi că ADN-junk este funcţional deoarece Dumnezeul Creator trebuie să-l fi pus acolo cu un scop.

Numărul şi complexitatea acestor funcţii ne-a depăşit cu mult aşteptările, dar totuşi în cazul acesta creţionismul este un model mai bun pentru ştiinţă decât evoluţionismul.

În 2004, cercetătorii care au studiat straturile de email de pe dinţii neanderthalienilor au sugerat că aceştia creşteau mai repede ca indivizi umani actuali.

Acest lucru i-ar fi ajutat în condiţiile aspre ale climatului, dar le-ar fi defavorizat dezvoltarea creierului.

Totuşi, în anul următor un alt grup a susţinut că neanderthalienii creşteau după aceleaşi tipare ca rasa umană.

O echipă de cercetători britanici şi francezi au studiat de curând structura microscopică internă a molarilor neanderthalienilor pentru a descoperi modelele de creştere.

Pe măsura creşterii lor, dinţii îşi construiau un model microscopic de creştere liniar care indică gradul de dezvoltare a dintelui în momentul naşterii şi cât de repede s-a produs creşterea coroanei şi a rădăcinilor până la maturitate.

Cercetătorii au sumarizat descoperirile lor astfel: „acestea sunt primele date cu privire la microstructura internă a molarilor; ele plasează variabilele cheie ale isoriei vieţii neanderthalienilor între limitele cunoscute pentru oamenii moderni”.

COM ED. În ciuda numeroaselor voci care susţin ca Omul de Neanderthal era o specie distinctă de cea a oamenilor moderni, în toate situaţiile în care s-au facut studii detaliate asupra oricăror structuri sau funcţii atribuite neanderthalienilor, de fiecare dată rezultatele se potrivesc cu tiparele normale ale oamenilor moderni.

Singura diferenţă, care constă în structura oaselor Omului de Neanderthal, este cel mai bine explicată de modificările degenerative ca urmare a dietei sărace şi a vieţii într-un mediu ostil.

Toate aceastea sunt opuse evoluţiei şi se potrivesc scenariului biblic în care omul migrează dinspre Babel.

Oasele conţin mici cristale minerale numite apatit, incrustate într-o matrice fibroasă.

Mineralul dă tărie oaselor, însă apatitul este fragil şi s-ar fărâmiţa sub presiunea şi stresul la care sunt supuse oasele.

Cercetătorii de la European Synchrotron Radiation Facility (ESRF) au studiat cum sunt afectate părţile fibroase şi minerale ale oaselor când acestea sunt sub presiune.

Au descoperit că prin modul de organizare a componentelor fibroase şi minerale, partea fibrosă preia aproape toată presiunea, mai puţin de 20% fiind suportată de mineral.

Au descoperit de asemenea că micile cristalite de apatit din os sunt de două până la trei ori mai rezistente la fisurare decât apatitul obişnuit.

Himadri Gupta, unul dintre cei implicaţii în efectuarea studiilor, a declarat: „rezultatele studiului ar putea contribui la dezvoltarea materialelor micro-compozite şi inspirate de biologie.

La nivel medical, ar putea ajuta la înţelegerea modului în care o schimbare la nivel molecular ar putea întări oasele predispuse la fracturi, ca de exemplu în osteoporoză.”

Cercetătorii speră să-şi continue studiile pentru a vedea cum „principiul proiectării” în oase diferă cu vârsta şi în funcţie de boală.

ESRF article: http://www.esrf.fr/news/pressreleases/bones/bones/

COM ED. Acest studiu ne arată că nu substanţa din care e făcut osul contează, deoarece modul în care componentele sunt asamblate laolaltă face ca osul să aibă proprietăţile de rezistenţă combinată cu elasticitate.

Dacă inginerii şi biologii pot face „materiale micro-compozite şi inspirate de biologie” care să aibă proprietăţile osului, va fi pentru că au aplicat informaţii asupra unor materiale şi au organizat aceste materiale asemenea modelului din natură.

Aşadar ar trebui să fie capabili să recunoscă aplicarea unei inteligenţe creatoare asupa osului şi să ofere cinste Creatorului.

Dintre răspunsurile trimise de dvs. la întrebarea CINE A FOST SOŢIA LUI CAIN?, am ales să redăm mai jos fragmente din cele 2 răspunsurile desemnate ca fiind castigatoare.

Cain s-a casatorit cu cineva din familia lui. Sa nu uitam cateva aspecte pe care trebuie sa le avem in minte cand vorbim despre aceasta situatie.

Mai intai stim din ceea ce ne spune Biblia ca oamenii traiau foarte mult 800-900 de ani sau chiar peste in unele cazuri.

Ceea ce inseamna ca au avut destul timp ca sa se inmulteasca, si cred ca s-au inmultit relativ repede. Inca un lucru pe care trebuie sa-l stim este ca la inceput, pana s-a populat pamantul ei s-au casatorit in familie.

Nu vad nici o alta solutie pentru formarea unei comunitati decat casatoria intre rude, ceea ce azi poarta numele de incest.

Foarte probabil ca Dumnezeu a lasat ca acest lucru sa se intample pana a avut loc popularea pamantului.

Dar ce cred eu este ca dupa popularea pamantului si datorita faptului ca pacatul a intrat in lume s-au nascut copii cu diformitati si astfel Dumnezeu a interzis incestul.

Dar eu cred ca la inceput a fost permis, pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp! Un alt aspect pe care nu trebuie sa-l uitam este ceea ce scrie in Genesa 5. 4, si anume ca Adam a mai avut fii si fiice.

Dar acolo se aminteste faptul ca Adam ar fi avut fii si fiice dupa nasterea lui Set, care la randul lui a fost nascut dupa moartea lui Abel.

Asadar ne aflam oarecum in incurcatura. Totusi un alt aspect de care trebuie sa tinem cont este genealogia evreilor.

Ei nu le introduceau pe fete in genealogia lor, si doar sporadic apareau unele femei acolo. Asadar se prea poate ca Adam si Eva sa fi avut si fete si inainte de nasterea lui Set, dar sa nu ni se fi spus nimic de ele.

In aceste genealogii nu sunt cuprinsi toti copiii de parte barbateasca care s-au nascut ci doar un reprezentant, al fiecarei familii.

Asadar cred ca s-au mai nascut multi fii si multe fiice care nu sunt amintite in Scriptura.

Adam şi Eva au mai avut şi alţi copii în afară de cei care sunt amintiţi cu numele în Biblie (Cain, Abel şi Set) - cel puţin încă doi fii şi cel puţin încă două fiice, conform Genesa 5:4 "După naşterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; şi a născut fii şi fiice" (sublinierea îmi aparţine) - iar Cain ar fi luat de nevastă pe una din surorile lui.

Dar pentru mine a rămas o nelămurire, care mai târziu s-a transformat în principalul contraargument la această teorie, şi anume interdicţia de a avea relaţii sexuale cu membri apropiaţi ai familiei poruncită de însuşi Dumnezeu prin Moise:

Levitic 18:9 “Să nu descoperi goliciunea sorei tale, fata tatălui tău, sau fata mamei tale, născută în casă sau afară din casă”

Astfel cum de a permis Dumnezeu ca la început, Cain şi de fapt toţi fraţii săi, să îşi fi luat de neveste pe surorile lor?

Mă întreb deasemenea dacă Eva a născut un număr egal de fete cu cel de băieţi. Cu toate că, la speranţa de viaţă a primilor oameni, situată undeva în jurul valorii de 800-900 de ani, nu ar fi fost o problemă ca vreunul din băieţi să aştepte până la maturizarea vreunei nepoate din partea fraţilor lui.

Pe de altă parte mai este de ştiut şi faptul că în urma incestului, în cele mai multe din cazuri, rezultă copii cu handicap.

Chiar dacă la începuturi, fiind încă pură substanţa genetică, ar fi posibil de imaginat scenariul în care rezultatul relaţiilor sexuale în familie să fie materializat în copii sănătoşi.

Varianta ca Dumnezeu să îi fi creat special pentru Cain o soţie nu mi se pare plauzibilă (ar fi în contradicţie cu afirmatia din Genesa 1:31: “Dumnezeu S'a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune” – astfel ca dacă ar fi fost necesar o creaţie suplimentară înseamnă că cea dintâi nu era completă, şi deci nici într-un caz „foarte bună”), nici aceea în care se presupune că un “înger căzut” ar fi luat forma unei femei pentru a deveni soţia lui (cum se presupune de către unii că sintagma ”fiii lui Dumnezeu” din Gen 6:2 ar desemna îngeri căzuţi care plăcându-le de fetele oamenilor, au luat formă de oameni şi le-au luat de neveste şi apoi din acestă unire ar fi rezultat uriaşi:
„Uriaşii erau pe pămînt în vremurile acelea, şi chiar şi după ce s'au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii cari au fost în vechime, oameni cu nume” Genesa 6:4)
deoarece Isus Hristos, în răspunsul pe care îl dă saducheilor la întrebarea privind învierea morţilor, afirmă că îngerii nici nu se însoară nici nu se mărită („Căci după ce vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri” Marcu 12:25).

Înclin să cred că soţia lui Cain a fost una din surorile lui; Dumnezeu, pentru început, permiţând căsătoria între rudele de gradul întâi, protejând-o chiar de apariţia urmaşilor cu malformaţii (printr-o minune – dacă a fost cazul).

Pentru a întregi aceste răspunsuri, venim cu câteva completări pe care le considerăm necesare: În zilele noastre căsătoriile dintre frate şi soră nu sunt permise deoarece riscul copiilor lor de a fi diformi este inacceptabil de mare.

Cu cât mai apropiaţi sunt părinţii cu atât mai mare este riscul de a avea urmaşi cu diformităţi. Fiecare persoană are două seturi de gene care specifică toate trăsăturile unei persoane.

Fiecare urmaş va moşteni câte o genă de la fiecare părinte, şi cu cât mai îndepărtaţi sunt părinţii cu atât mai mică este probabilitatea ca cele două gene să prezinte aceaşi eroare.

Aşadar fraţii sunt mai expuşi în exprimarea genelor cu aceaşi greşeală. Un copil rezultat dintr-o asemenea relaţie ar putea moşteni aceaşi genă mutantă de la ambii părinţi pentru aceaşi pereche de gene, iar rezultatul final ar fi două copii greşite ale genei.

Adam şi Eva nu aveau aceste alterări ale genelor lor, întrucât ei au fost creaţi „foarte buni” de Dumnezeu, genomul lor fiind perfect, fără greşeli, sau cu alte cuvinte nu exista nicio tară genetică în genofondul populaţiei iniţiale.

După ce Adam a păcătuit, (Geneza 3:6, Romani 5:12), creaţia perfectă a început să degenereze datorită prezenţei păcătului în lume (Rom 8:22), inclusiv mediul înconjurător a început să se degradeze.

Cain s-a născut în prima generaţie de oameni, la fel ca şi surorile lui, şi nu a moştenit virtual nici o genă imperfectă (sau mutantă) de la părinţii lui, aşa că nu exista nici un pericol pentru ca el şi sora lui să aibă copii cu diformităţi.

Până la Moise, degenerarea genomului uman a fost îndeajuns de serioasă pentru ca Dumnezeu să interzică mariajele între rude apropiate (Levitic 18-20).

Dicţionar: Alela (gena alelomorfa) = fiecare din cele doua gene ce ocupa loci identici pe cromozomii omologi si care determina tipul de caracter mostenit de la genitorul ce a dat acel cromozom.

Desi un individ nu poate avea decat doua gene alele pentru acelasi caracter, in cadrul populatiei poate exista un sir de alele distincte pentru acel locus rezultate in urma mutatiilor ce au avut si mai au loc.

Alelele pot fi dominante sau recesive una fata cealalta (cele dominante se noteaza cu caractere mari "A" iar cele recesive cu caractere mici "a") determinand pentru caracterul ce-l conditioneaza in functie de perechea formata, homozigoti dominanti (AA) sau recesivi (aa) respectivi heterozigoti (Aa). 6

Oamenii de ştiinţă au decodificat genomul unei specii de arici de mare din California, şi auidentificat 23.300 de gene alcătuite din 814 milioane de baze.

Surpriza cercetătorilor a fost săidentifice 7.077 de gene regăsite şi în genofondul uman. Şi mai surprinzător a fost că „genelecomune” sunt asociate cu auzul, echilibrul şi văzul, simţuri pe care ariciul de mare nu le are.Genele văzului au fost găsite activate în membrul tubular al animalului.

Garz Wessel de la Brown Universiy, a declarat: „nimeni nu ar fi putut prezice că ariciul de mare ar avea asemenea gene pentru perceperea stimulilor vizuali.

Am cercetat aceste animale de 31 de ani – şi acum ştiucă şi ei mă priveau pe mine.” Se credea că unele gene pentru văz şi auz sunt prezente doar lavertebrate. Studiul a mai arătat că arici de mare au un sistem imunitar foarte complex.

COM ED. Şapte mii din 23.300 de gene este aproximativ 30%, dar nimeni nu a susţinut pânăacum că aricii de mare sunt 30% umani. Data viitoare când cineva vă spune că oamenii sunt 98%cimpanzei, amintiţi-vă asta!

Descoperirea informaţiei genetice, folosite în sistemul vizual alvertebratelor, în structurile tubulare ale membrelor aricilor de mare, arată că informaţia din genepoate fi folosită în diverse feluri.

Nu este o dovadă că un anumit tip de animal s-a transformatîntr-altul. Nici acest tip de fenomen nu este o descoperire nouă, ci mai degrabă unul vechi,ignorat însă deoarece nu se potriveşte în scenariul evoluţionist.

În anul 1970, embriologul de topGavin de Beer, a scris o lucrare intitulată Omologia: o problemă nerezolvată (1971, OxfordUniversity Press).

El arăta că structurile omoloage nu sunt controlate de aceleaşi gene şi căaceleaşi gene din organisme diferite pot controla structuri diferite.

Următoarele citate sunt dincartea lui Gavin, redate din articolul Homology and Heterochrony: T

he EvolutionaryEmbryologist Gavin Rylands de Beer (1899-1972) by Ingo Brigandt, Department of History andPhilosophy of Science, University of Pittsburgh: “este limpede acum că mândria cu care s-apresupus că explicarea omologiei prin moştenirea structurilor omoloage de la un ancestor comuneste nepotrivită; deoarece o asemenea moştenire nu poate fi atribuită identităţii genelor”(de Beer,'71, p 16).

„Dar dacă este adevărat că prin codul genetic, genele codifică enzime care sintetizeazăproteine responsabile pentru diferenţierea numeroaselor părţin în maniera lor normală, ce fel demecanism poate să producă organe omoloage, aceleaşi tipare, în ciuda faptului că nu suntcontrolate de aceleaşi gene? Am pus această întrebare în 1938 şi încă nu s-a găsit niciun răspuns”

O echipă de cercetători conduşi de Mary Lou Guerinot de la Dartmouth College, New Hampshire, au folosit o combinaţie de studii asupa genelor cu tehnici de imagistică prin raze X,pentru a determina locul din seminţe în care plante îşi depozitează fierul.

Au descoperit că fieruleste depozitat în ţesutul vascular în dezvolatre şi implică o proteină numită VIT1, care transportăfierul pentru a fi depozitat în vacuolele plantelor.

Cercetătorii speră ca munca lor să poată fifolosită în creşterea unor culturi de cereale cu conţinut mai ridicat de fier.

(ScienceExpress is theadvanced online publication site for the Journal "Science")

COM ED. Fierul este un mineral esenţial pentru plante şi animale, iar scăderea disponibilităţiiacestuia după Potop poate fi asociată cu orientarea unor animale spre prădătorism sau necrofagie.

De exemplu, ţânţarii se hrănesc cu nectarul plantelor, dar femelele nu pot extrage suficient fierpentru a-şi depune ouăle, şi de aceea se hrănesc cu sânge.

Dacă plantele ar conţine mai mult fier,atunci probabil că ţânţarii care răspândesc malaria nu ar mai înţepa oamenii.

Plantele îşi iaufierul din sol, un sol al cărui conţinut mineral de dinaintea Potopului era suficient pentru asusţine plantele şi pe cei ce le consumau.

Potopul global a degradat acest conţinut şi ştim dinpracticile agricole din toată lumea că există multe soluri sărace în minerale esenţiale.

Plantele aucontinuat să se degenereze şi multe nu sunt capabile să depoziteze aceleaşi cantităţi ca în lumeade la Început.

Studii ca cel prezentat ne pot ajuta să ştim de ce multe plante nu mai constituie osursă bună de fier. Poate ne va ajuta să cultivăm plante bogate în fier şi astfel să eliminăm malaria odată pentru totdeauna.

Larry Witmar de la Ohio University a studiat vasele de sânge ale păsărilor flamingo şi le-a comparat cu cele ale altor păsări.

A descoperit că flamingii au sub fiecare parte a limbii două sinusuri expandabile cu sânge. Când acestea sunt pline cu sânge, măresc şi întăresc limba, ceea ce ajută păsările să se hrănească mai eficient.

Păsările flamingo se hrănesc cu plancton, prin filtrarea apei. Spre deosebire de alte păsări filtratoare, flamingii îşi ţin capul întors în timpul hrănirii şi îşi folosesc limba precum un piston pentru a pompa apa spre cavitatea orală.

Mandibula are nişte depresiuni distinctive în dreptul sinusurilor, despre care se crede că sunt unice în lumea animală întrucât nu au fost întâlnite până acum şi la alte păsări.

Ornitologul Richard Prum de la Yale University, a spus: „este o muncă de pionierat. Flamingii au evoluat un mod de hrănire complet nou, cu o nouă orientare a capului şi nimeni până acum nu a descris rolul sistemului vascular în hrănire”.

Biologul evoluţionist Marcel van Tuinen de la University of North Carolina, spune că depresiunea de pe mandibulă ar putea fi folosită pentru a detecta originea hrănirii prin filtrare, deoarece metoda seamănă cu cea de la balene.

COM ED. Nimeni nu a observat păsările flamingo evoluând din alte păsări, cu atât mai puţin ar putera fi adusă o în discuţie o balenă albastră.

Găsirea structurilor de filtrare la flamingo şi balene este un bun exemplu că fiecare soi de animal este o combinaţie unică de părţi „ne-unice”.

Asta este şi ceea ce spune Geneza, şi anume că păsările şi balenele au fost create organisme complet funcţionale şi distincte unele de altele.

Un sondaj al Opinionpanel Research din Marea Britanie, a stabilit că „mai mult de 30% [din cei peste 1000 de studenţi intervievaţi] cred că originile noastre se leagă mai mult de Dumnezeu decât de Darwin – teoria evoluţiei a obţinut doar 56% încredere”.

Credinţa în Creaţionism şi/sau Design Inteligent a fost recunoscută îndeosebi de studenţii creştini sau musulmani, insă şi un procent de 10% dintre cei care nu s-au încadrat în vreo religie şi-au declarat credinţa în teoria designului inteligent. Această creştere substanţială a numărului de studenţi care acceptă teoriile anti-evoluţioniste deranjează mult mediile academice biologice.

Steve Jones, profesor de genetică la University College London, a susţinut de curând o prelegere intitulată „De ce evoluţionismul este corect şi creaţionismul geşit”. El predă evoluţionismul în şcoli de peste 20 de ani, şi dacă acum 10 ani găsea doar un student creţionist din 1000, acum spune că „în fiecare şcoală întâlneşte elevi care spun despre ei că sunt creaţionişti sau care se înşeală singuri că sunt creaţionişti”.

Guardian article: http://education.guardian.co.uk/egweekly/story/0,,1844264,00.htmlGuardian html 

Într-o dezbatere radiofonică împotriva lui John Mackay, Steve Jones a declarat că evoluţia a fost confirmată cu mai bine de un secol în urmă şi că o asemenea dezbatere nu şi-ar avea rostul. Sondajul prezentat anterior demonstrează cât de mult se înşeală.

Evoluţioniştii descoperă că nu vor putea să mai indcuă în eroare publicul iar investiţiile realizate de cei care lucrează în şcoli promovând creaţionismul încep să dea roade ce nu mai pot fi ignorate.

Antropologul indonezian Teuku Jacob, de la Gadjah Mada University, a studiat împreună cu colegii săi craniile şi oasele membrelor inferioare ale hobbitului Homo floresiensis, atacând ideea ca acestea ar aparţine unei alte specii umane.

Cercetătorii au comparat un craniu cu cele provenind de la un grup de oamenii încă în viaţă, pigmeii Rampasasa, care trăiesc în zona în care au fost găsite fosilele de H. floresiensis. Aceşti pigmei, pe langă statura mică, au şi câteva caracteristici descrise la hobbiti: bărbie mică şi premolari neobişnuiţi.

Au comparat de asemenea părţile laterale ale craniilor şi oasele membrelor şi au constatat că sunt asimetrice, diagnosticând o posibilă boală, nicidecum o dovadă pentru o nouă specie de om.

Antropologul australian Peter Brown, cel care a fost printre primii care au examinat fosilele hobbiţilor, a catalogat aceste concluzii „complet aberante” şi a spus că asimetria se datorează compactării oaselor de-a lungul mileniilor în care au fost îngropate.

Cum nu s-a descoperit decât un craniu până acum, sunt nevoie de cercetări amănunţite pentru a se putea spune dacă trăsăturile specifiice ale craniului se datorează unor boli.

Colin Groves, un alt australian, spune că bărbile pot fi comparate doar atunci când nu sunt acoperite de ţesut moale, în cazul de faţă pigmeii Rampasasa fiind în viaţă. Alte noi dispute au în vedere forma şi mărimea creierului, dar şi datarea oaselor. 

Oasele „hominizilor” sunt cel mai bun pretext pentru a provoca oamenii de ştiinţă. Studiul iniţial a demonstrat că oasele indică în cazul hobbitului un cap de maimuţă, un creier de dimensiuni ca cele ale unei maimuţe, forme şi proporţii ale oaselor membrelor asemănătoare cu cele ale maimuţelor.

Cu toate acestea, nu există nici un pic de glorie academică pentru a găsi încă o maimuţă fosilă. Atâta vreme cât antropologii vor ignora existenţa unui Creator şi distincţia speciei umane de toate celelalte creaturi, ei nu vor face altceva decât să se maimuţărească încercând să transforme maimuţele în oamenii.

Cercetătorii de la University of Pennsylvania au studiat cât de repede poate fi transferată informaţia prin circuitele neuronale de la ochi la creier. Au înregistrat impulsurile electrice produse de retina unui porcuşor de Guineea şi au calculat o viteză de transfer de 875 kilobiţi pe secundă.

Cum retina ochiului uman conţine de zece ori mai multe celule de acest tip, viteza teoretică ar fi de 8.75 megabiţi pe secundă, la fel cu cea oferită de o conexiune tip Ethernet. În fapt, celulele nervoase au un potenţial mult mai ridicat de a transmite informaţia, însă ar necesita un consum energetic mult mai ridicat.

Astfel, celulele care colectează informaţia ce trebuie procesată repede de creier, emit impulsuri cu o viteză mai mare, de 13 biţi pe secundă pentru fiecare celulă, celelalte celule producând impuluri la viteze mai mici, dar mai puţin costisitoare d.p.d.v. energetic.

New Scientist article: http://www.newscientist.com/channel/being-human/dn9633.html

Informaţia din acest buletin informativ a fost transmisă prin mai multe conexiuni internet şi nu a ajuns la destinaţie prin procese aleatorii, iar computerele, routerele şi cablurile nu s-au autoasamblat pentru a facilita transferul.

Informaţia provine de la creier şi hardware-ul necesar procesării şi transmiterii informaţiilor a fost proiectat de ingineri inteligenţi. Aşadar este absurd să pretinzi că un sistem mult mai sofisticat, cum este sitemul vizual, s-a format la întâmplare şi a ajuns la întâmplare în interiorul craniului uman.

Cercetătorii de la Cambridge University, au descoperit că petalele florilor anumitor specii de plante, conţin nişte celule conice care focalizează lumina solară şi fac astfel floarea „mai caldă”.

S-a observat că insectele petrec mai mult timp pe astfel de flori, aşa că s-a iniţiat un experiment pentru a se vedea dacă nectarul cald este un atu în plus în atragerea polenizatorilor.

Ei au folosit plante artificiale cu nectar cald şi rece şi au constatat că albinele preferă nectarul cald. Beverley Glover a spus: „implicaţia care ne fascinează cel mai mult este că plantele sunt mult mai inteligente decât credem noi.

Plantele folosesc unele trucuri pentru a convinge polenizatorii să le viziteze şi obţin astfel rezultate mai bune, fără a consuma prea multă energie sau aproape deloc. Acesta este un truc simplu: lumina este reţinută în petalele florii, cu ajutorul ei planta este mai caldă, şi reuşeşte să atragă atenţia mai multor polenizatori.”

Beneficiul adus insectei este acela că nectarul cald le este mai de folos în timpul zborului. Apoximativ 80% din plantele cu flori au aceste celule specializate care focalizează lumina. Cercetătorii plănuiesc ca pe viitor să vadă dacă există diferenţe de polenizare între florile care au aceste structuri şi flori mutante.

Science Show transcript: http://www.abc.net.au/rn/scienceshow/stories/2006/1712634.htm#

Este foarte inteligent să captezi lumina solară pentru a încălzi petalele unei flori, dar a da credit florii pentru acest lucru, ... nu prea. A da slavă creaţiei în detrimentul Creatorului este un clasic exemplu al celor care „s-au lăudat că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (Romani 1:22).

Este de bun simţ să recunoşti că florile artificiale cu nectar cald au fost proiectate aşa de cercetători; de ce să nu recunoşti atunci că florile din natură care captează lumina pentru a atrage mai multe insecte, sunt creaţia unui Creator inteligent care se află în afara sistemului...?

O specie de moluscă cu cochilie (midia), pentru a adera la substrat, secretă o substanţă proteică lipicioasă care rezistă la apă şi care se pare că aderă la orice. Cercetătorii au presupus că secretul proprietăţii speciale ale lipiciului stă în prezenţa DOPA, un aminoacid care intră în cantităţi mari în componenţa proteinelor acestui animal.

Pentru a testa această afirmaţie, inginerii în biomecanică de la Northwestern University, Illinois, au recurs la un experiment în care au ataşat în vârful unui microscop atomic o moleculă de DOPA, şi l-au pus în contact cu o suprafaţă de dioxid de titaniu. Apoi au măsurat valoarea forţei aplicate pentru desprinderea DOPA de substrat.

Au descoperit că forţa necesară era de 4 ori mai mare ca recordul anterior deţinut de molecule biologice. Au mai descoperit că legăturile DOPA pot fi refăcute sub apă. Cercetătorii speră să producă adezivi care să fie folosiţi în implanturi medicale şi pentru refacerea ţesuturilor sau a oaselor. 

A fost nevoie de inteligenţă din partea oamenilor de ştiinţă pentru a înţelege proprietăţile fizice şi chimice ale acestui adeziv natural. Aplicarea acestor descoperiri în scopuri medicale va necesita şi mai multă creativitate biomedicală. Este naiv să crezi că un organism lipsit de raţiune ar fi produs din întâmplare un asemenea lipici.

Inginerii chimişti de la University of Nebraska, Lincoln, au reuşit să producă un mic film care permite roboţilor să facă diferenţa între diferite texturi, senzitivitatea fiind asemănătoare cu cea a oamenilor.

Acest film este alcătuit din mai multe strate microscopice de particule îmbrăcate în aur şi cadmiu, separate de învelişuri de polimeri. La aplicarea unui curent electric pe una din feţele filmului, electronii trec dintr-un strat cu particule acoperite de aur, prin intermediul celor cu cadmiu, pe alte straturi suflate cu aur.

Dacă particulele sunt supuse unei compresii, fluxul de electroni creşte iar particulele de cadmiu emit unde luminoase. Astfel, dacă filmul este presat pe suprafaţă, conturul şi relieful acelei suprafeţe produc un model luminos ce poate fi analizat cu ajutorul unei camere digitale.

Senzorul cu care este prevăzută, poate distinge trăsături cu lungimea de 40 micrometri şi înălţimea de 5 micrometri (1 micrometru=10-9 metri). Se doreşte ca senzorul să fie îmbunătăţit astfel încât să nu mai fie nevoie de camera digitală pentru realizarea interpretărilor.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/5056434.stm news@nature article: http://www.nature.com/news/2006/060605/full/060605-12.html

Pentru a crea acest dispozitiv a fost nevoie ca oamenii de ştiinţă să-şi folosească toate cunoştinţele despre proprietăţile aurului, cadmiului şi polimerilor.

Vor reuşi să imite funcţionalitatea simţului tactil uman, abia atunci când vor putea crea acel senzor mai performant. Este deja aproape obositor să afirmăm că aceasta va fi o nouă dovadă că analizatorul tactil al omului este rezultatul unui design creativ, şi nu al unui proces întâmplător, fără autor.

Biofizicienii de la University of California, Berkeley, au reuşit să construiască un ochi compus cu ajutorul unui polimer sub formă de dom, sensibil la lumină, acoperit de mici umflături.

Apoi au orientat raze ultra-violete spre dom, astfel încât fiecare mică umflătură să focalizeze raza de lumină aşa încât să-şi schimbe indexul de refracţie pe măsură ce traversează masa polimerului, creând o undă de lumină sub fiecare lentilă.

Fiecare rază poate fi captată de un microchip sensibil la lumină. Domul de polimer funcţionează ca şi ochiul compus al unei insecte şi are aproximativ aceeaşi eficienţă. Oamenii de ştiinţă speră să poată folosi aceste lentile în aplicaţii biomedicale sau pentru supraveghere cu ajutorul camerelor foarte mici.

Pentru a crea acest ochi artificial a fost nevoie de cunoştinţe avansate de fizică, chimie şi ştiinţa materialelor. Inginerii care l-au proiectat recunosc că s-au inspirat din ochiul unei insecte. Aşadar, ei ar trebui să admită că ochiul insectei a fost proiectat de un Designer mult mai inteligent şi să-I recunoscă meritele.

Urechea internă este locul în care sunetele sunt convertite în semnale electrice pentru a fi transmise la creier. Cohlea (melcul membranos) este alcătuită din nişte canele spiralate şi umplute cu endolimfă. 

Biologii au presupus iniţial că forma spiralată a fost adoptată doar pentru a se economisi spaţiu, însă un studiu recent asupra modului de propagare a sunetelor în canalul cohlear, arată că forma spiralată face ca sunetul să crească în intensitate cu cât se propagă mai mult spre peretele extern.

Aceasta amplifică sunetul cu 20 de decibeli la capătul spiralei, unde sunt detectate cele mai joase frecvenţe. Philip Ball a comentat: „dacă studiul este corect, atunci urechea este mult mai complexă decât credeam până acum”.

Un alt expert, Karl Grosh de la University of Michigan, a adăugat: “trebuie să facem un pas dinspre biologia celulară şi să vedem cum funcţionează cohleea ca sistem integrat”.

Oamenii de ştiinţă speră că acest studiu va ajuta la crearea unor implanturi cohleare mai performante, pentru persoanele cu deficit de auz. 

Descoperirea care atestă că urechea este mult mai sofisticată decât se credea până acum este o provocare pentru cei care cred că aceasta s-a format prin procese întâmplătoare.

Sistemele integrate funcţionează doar datorită faptului că cineva din afara sistemului a asamblat componentele în cel mai performant mod posibil. Dacă inginerii vor copia proprietăţile cohleei pentru a face implanturi bionice, nu vor face altceva decât să ofere o dovadă că urechea este produsul unui plan bine gândit, şi nicidecum al proceselor întâmplătoare.

Cercetătorii de la University of California, Berkeley, au studiat zborul unor specii de albine care polenizează orhidee, şi au descoperit că albinele îşi menţin membrele înspre afară, neretrăgându-le sub abdomen în timpul zborului.

S-a reuşit studierea zborului albinelor, la diferite viteze, în interiorul unui tunel pentru experimente. Ca urmare a simulărilor s-a constatat că pentru a atinge viteza maximă albinele se aplecă înainte şi îşi întind membrele posterioare astfel încât acestea să producă o forţă de ridicare pe fiecare parte şi să împiedice rostogolirea.

Membrele posterioare au rolul aripilor de la avioane, ceea ce explică de ce este generată forţa de ridicare. Aceste descoperiri ar putea ajuta la proiectarea unor aparate miniaturale care să fie folosite în misiuni de salvare.

Nimeni nu va crede că aparatele de zbor miniaturale, create de inginerii aeronautici care vor fi copiat mecanismul de zbor al albinelor, se vor fi format la întâmplare. Este o dovadă de naivitate aşadar să crezi că albina s-ar fi format fără ajutorul unui Proiectant.

Toate observaţiile legate de asamblarea obiectelor în aparate de zbor atestă faptul că este nevoie de proiectare inteligentă şi inginerie pentru a face ca ceva să zboare.

Cercetatorii de la Victorian Department of Primary Industries au facut aceasta descoperire in
timpul analizelor efectuate asupra laptelui marsupialelor.

Ei au dorit sa afle cum supravietuiesc
puii de cangur (care nu beneficiaza de un sistem imunitar complet) pana la varsta de 100 de zile
cand incep sa produca anticorpi. Astfel au gasit in laptele de cangur un compus „super-potent”,
care s-a dovedit a fi de 100 de ori mai efectiv ca penicilina in lupta impotriva bacteriilor
rezistente la antibiotice, inclusiv a stafilococilor.

Ben Cocks crede ca descoperirea ar putea avea
un efect profund asupra sanatatii umane si animale. „Am facut descoperirea acum 1 an si de
atunci am acumulat multe informatii legate de modul in care este produs si in care actioneaza.

Din punct de vedere biologic-evolutionist, este foarte interesant ca nu exista nici un echivalent la
oameni sau vite. Se pare ca mamiferele placentare au pierdut aceste gene anti-microbiene”. S-a
dovedit ca acest compus este relativ usor de sintetizat iar urmatorul pas este de a vedea daca se
poate folosi in siguranta la oameni.Echipa a si contactat deja companii biotehnologice pentru a dezvolta un eventual produs.

Cand spui ca „mamiferele placentare au pierdut gene anti-microbiene”, admiti de fapt ca este vorba de o schimbare prin degenerare, nicidecum de evolutie, mai ales daca adaugam nformatia ca nu exista nici cea mai mica dovada ca mamiferele placentare au evoluat din cele arsupiale.

Biologii s-au intrebat cum reusesc furnicile care traiesc intr-un mediu omogen ca desertul sa gaseasca drumul inapoi la musuroi dupa ce se aventureaza la mari distante de acesta. Studii interioare au aratat ca furnicile pot memora anumite repere naturale, insa atunci cand gasesc rana ele nu se intorc pe acelasi drum, ci merg direct la musuroi.

Asadar pot aproxima cat de ult s-au deplasat fata de musuroi si cat de departe sunt de acesta. De asemenea s-a observat ca asul unei furnici este intotdeauna la fel de mare, ceea ce a facut pe cercetatori sa se intrebe daca nu cumva furnicile „tin cont” de cati pasi au facut.

O echipa condusa de Matthias Wittlinger de la University of Ulm, Germany, au facut cercetari asupra furnicilor Cataglyphis fortis care se eplasau pentru a-si cauta hrana. Au colectat indivizi care se aventurasera departe de musuroi si le-au modificat unora lungimea membrelor prin atasarea unor catalige miniaturale, ceea ce insemna ca fiecare pas va fi fost mai mare.

Unui alt grup de furnici li s-au retezat din membre
astfel incat pasii lor vor fi fost mai mici. Apoi au eliberat furnicile si le-au urmarit traseul inapoi
spre musuroi. Furnicile cu catalige trecusera de musuroi inainte sa inceapa sa caute intrarea, cele
cu picioare mai scurte nu au ajuns pana la musuroi, iar cele cu picioarele nemodificate au nimerit
exact la locul de unde au plecat.

Pentru a confirma ca furnicile se ghideaza dupa numarul de pasi atunci cand isi cauta hrana, cercetatorii au adus toate cele trei grupuri de furnici la musuroi si le-au urmarit din nou cand siau parasit cuibul. De data aceasta toate furnicile s-au intors cu bine acasa.

Mandyam Srinivasan de la Australian National University, Canberra, a spus: “provocarea
este de a descoperi cum anume sistemul nervos inregistreaza si integreaza miscarile membrelor
furnicii pentru a-i asigura acesteia cunostinta distantei pe care a parcurs-o”.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/5128604.stm

Oricine a avut probleme la scoala cu trigonometria ar trebui sa fie impresionat de aceste mici vietati, deoarece ele nu doar „numara” pasii pe care ii fac, din moment ce nu urmeaza aceasi cale de intoarcere la musuroi. Cand isi cauta hrana, furnicile schimba deseori directia, asa ca trebuie sa tina cont de unghiurile intre diferitele directii parcurse si pasii pentru urmarea fiecarei directii. Daca un inginer ar proiecta un aparat pentru numararea pasilor si masurarea unghiurilor si distantelor, nimeni nu ar spune ca masinaria s-ar fi format din pura intamplare.

Asadar orice biolog care a participat la experimentul anterior nu are nici o scuza pentru a nu crede ca furnicile sunt opera unui Proiectant Inteligent. De asemenea ne intrebam cand vor incepe procesele de aparare ale Drepturilor Furnicilor carora le-au fost amputate picioarele.

Biologii au facut de mult speculatii asupra modului in care sangele girafei ajunge la creier in conditiile in care acesta se poate situa la o distanta de 2 metri desupra inimii.

Una dintre explicatii era „teoria sifonului”, care sustinea ca sangele venos jugular „tragea” in sus sangele arterial carotidian.

O alta spunea ca inima este suficient de puternica pentru a pompa sangele spre creier. Un grup de cercetatori de la University of Wyoming au construit un model cu tuburi si o pompa electrica.

Teoria sifonului avea efect doar cand erau folosite tuburi rigide, experimentul nefiind satisfacator in cazul tuburilor elastice, asa cum sunt vasele de sange in realitate. Zoologul Graham Mitchell a declarat ca rezultatele explica de ce girafele au o presiune arteriala cu mult mai ridicata decat oamenii, insa crede de asemenea ca manseta musculara de la baza venei jugulare este importanta in regularizarea circulatiei, mai ales atunci cand animalul isi ridica capul dupa ce se adapa.

Journal of Experimental Biology article: http://jeb.biologists.org/cgi/content/full/209/13/iii?etoc

In ciuda lipsei dovezilor fosile evolutionistii cred ca girafele si-au dezvoltat in mod spontan gaturi lungi si selectia naturala a favorizat specimenele cu gaturi mai lungi sa supravietuiasca in dauna celor care aveau gaturi mai scurte. Probabil prin acelasi proces misterios inima a fost intarita simultan cu vasele sistemului circulator care sa asigure fluxul sanguin necesar.

Experimentul descris ne atrage atentia asupra faptului ca este nevoie de mai mult decat de oase si tesuturi mai lungi pentru a constitui o girafa. Este mai rezonabil sa crezi ca girafele au fost proiectate ca animale complet dezvoltate, cu combinatia potrivita de oase, muschi si sistem circulator, care sa consituie impreuna o girafa functionala.

Paleonologii care studiau fosfatii din Formatiunea Doushantuo din Weng'an, Guizhou Province, China, au gasit sute de embrioni fosilizati. Embrionii se aflau in stadii foarte timpurii de dezvoltare si erau grupati in mici ciorchine, dar se puteau totusi observa diferentieri in structura corpului lor.

Varsta rocilor in care s-au descoperit embrionii este considerata a fi de 580 de milioane de ani, cand se presupune ca existau doar forme simple de animale, precum meduzele. Totusi, embrionii „se aseamana unor animale moderne cu simetrie bilaterala, ca anelidele sau molustele”.

Aceasta ar insemna ca un mare numar de animale complexe au existat cu zeci de milioane de ani inaintea exploziei Cambriene – perioada in care paleontologii presupun ca animalele cu corpul tare au inceput sa prolifereze pe masura modelarii noilor tipuri de ecosisteme. 

Aceste descoperiri ofera suport Genezei din doua motive. Unul este acela ca descoperirile sunt o dovada ca viermii, molustele sau alte organisme cu simetrie bilaterala nu s-au modificat din momentul aparitiei lor, chiar si daca ar fi sa dam credit tabelului geocronologic, ceea ce este exact ceea ce s-ar intampla daca tipurile de animale ar fi fost create separat si ar fi fost programate sa se inmulteasca dupa „soiul” lor.

Al doilea motiv este acela ca structurile microscopice delicate ale embrionilor pot fi diagnosticate de cercetatori doar daca a existat o ingropare rapida in sediment, altminteri ar fi ditruse de bacterii si de procesele de alterare chimica. Asta s-ar intampla in cazul unei catastrofe diluviene.

Heliconius heurippa este o specie de fluture cu pete galbene si rosii pe aripi, care o fac sa para o combinatie intre modelele altor doua specii de Heliconus sp. sugerandu-se astfel ca H. heurippa este o specie hibrid.

Pentru a verifica teoria, un grup de cercetatori de la Smithsonian Tropical Research Institute din Panama, au incrucisat in laborator cele doua specii de fluture si au obtinut progenituri cu aceleasi modele pe aripi ca H. heurippa, care produceau urmasi fertili pentru urmatoarele trei generatii.

Acest rezultat a facut ca biologii evolutionisti sa spuna ca hibridizarea poate fi o cale prin care se pot obtine noi specii. Desi este destul de greu de demonstrat, oamenii de stiinta sustin ca pestele spada, ciclidele africane (specie de peste – n. tr.), mustele de otet Ragoletis si vulpea rosie americana, ar putea fi produsul speciatiei prin hibridizare.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/5080298.stm

Faptul ca cele doua specii de fluture pot produce urmasi fertili demonstreaza clar ca avem de a face de fapt cu o singura specie. Totusi termenul „soi” folosit in Geneza nu poate fi echivalat cu termenul modern „specie”, ceea ce s-ar putea explica prin aceea ca in cadrul soiurilor create s-au produs separari, iar grupurile rezultate nu se mai incruciseaza in conditii naturale, populatiile respective ocupand nise diferite.

Acesta poate fi un exemplu de speciatie (sau microevolutie –n. tr.), nicidecum nu este vorba de evolutie (macroevolutie –n. tr.). Daca aceste grupuri se incrucieaza, este vorba de hibridizare, care iarasi nu este evolutie. Aceste procese, speciatia si hibridizarea, nu au ca rezultat producerea unor soiuri absolut noi si diferite de cele existente.

Chuck Ciampaglio de la Wright State University, Ohio, a studiat dintii pradatorilor marini din ultimii 100 de milioane de ani, incluzand aici rechini, reptile si mamifere.

Dupa ce a masurat dimensinile totale, dimensiunile in sectiuni, marimea si numarul cuspizilor, a intocmit o clasificare in care a separat „cinci tipuri de design, cu functii distincte”.

Reptilele marine aveau „dinti grosi, conici si ascutiti, capabili sa perforeze si sa zdrobeasca prada”, iar rechinii din aceeasi perioada aveau „o varietate de tipuri de dinti, ca dinti mici cu coroana joasa buni pentru apucarea prazii, sau dinti puternici pentru a zdrobi cochiliile animalelor cu corpul moale”.

Mamiferele marine aveau fie dinti conici si ascutiti, fie dinti taietori ca rechinii. Deoarece se crede ca reptilele marine au disparut inaintea aparitiei mamiferelor marine, o nisa ecologica pentru animale cu dinti ascutiti si conici ramane neocupata pentru mai bine de 15 milioane de ani. Chiar daca rechinii au continuat sa locuiasca in aceste medii, ei nu si-au evoluat structuri dentare care sa le permita consumarea prazii ramase fara un dusman natural dupa disparitia reptilelor marine. 

Evolutionistii pretind pretind deseori ca noi tipuri de vietati evolueaza pentru ca altele dispar si lasa in urma lor nise vacante, ca de exemplu extinctia dinozaurilor care ar fi favorizat proliferarea maimferelor primitive si evolutia acestora spre multele tipuri de mamifere care habiteaza acum Terra.

Totusi, pentru ca o creatura sa-si dezvolte noi caractere este nevoie de informatie genetica noua. O nisa ecologica parasita nu poate oferi acest lucru. Dovezile fosile lasate de rechini par sa armonizeze isoriei biblice. Cei mai vechi rechini au fost gasiti ca animale complet formate, distincte si clar identificabile ca fiind rechini. De atunci, unii dintre ei au disparut, altii si-au pierdut din dimensiuni, dar toti cei care au supravietuit se reproduc „dupa soiul lor”.

Descoperirea unor noi arbori polistrat constituie o noua dovada pentru sustinerea teoriei fosilizarii rapide. Acesti copaci fosilizati patrund vertical prin mai multe straturi si au fost descoperiti pe coasta de sud-est a Regatului de Foc, Scotia, sub nivelul mediu al mareelor de primavara.

Un preot anglican a spus ca oponentii lui, evolutionisti teisti, au afirmat ca structurile de arbori polistrat sunt atat de rare incat pot fi ignorate, cu toate ca aceste structuri sunt foarte numeroase chiar in acest loc. Va prezentam mai jos cateva dintre fotografiile efectuate, rezultate cu adevarat exceptionale ale cercetarilor Creation Research (John Mackay a fost cel care a avut ocazia sa exploreze aceste situri geologice).

Nota traducatorului: pentru cei mai putin familiarizati cu arborii polistart, adaugam ca acestia sunt niste arbori fosili, gasiti in pozitie verticala in diverse cariere, si constituie o problema nerezolvata pentru geologia moderna deoarece in cele mai mule cazuri trec prin mai multe straturi geologice care, conform varstelor geocronologice, s-au depus la distante forte mari de timp (ordinul zecilor sau sutelor de mii de ani).

Ori, daca straturile considerate a fi formate la distante mari de timp s-ar fi depus in acelasi timp (asa cum ar putea sugera o geologie catastrofica), atunci copacii ar fi putut sa se fosilizeze, altminteri acestia putrezeau cu mult inainte de a fi inglobati in alte straturi depuse deasupra.

David Keep, John Mackay si cativa voluntari au avut ocazia de a efectua cercetari intr-una din faimoasele cariere de la Solnhofen, Germania, cunoscute datorita foilelor jurasice de Archaeopteryx.

Cercetatorii au colectat multe fosile, printre care: 400 de stele de mare, 1 specimen de homar, 1 individ de crevete, 1 ramura de pin, 1 tulpina de feriga, 1 gandac, 1 meduza fosila cu diametrul de 15 cm, 1 hering fosil, 1 ramura de cycas, cochilii de moluste, si altele.

Cele mai multe specimene provin dintr-un singur strat fin calcaros, ceea ce ar argumenta depunerea rapida si concomitenta a depozitului. De asemenea, au fost vazute si 3 dintre cele 9 exemplare originale de Archaeopteryx, aparent lipsite de aripi.

In august 2004, Expeditia Arctica de Sondare aflata la bordul spargatorului Vidar Viking a forat un profil sedimentar de 430 m din Creasta Lomonosov, situata pe fundul Oceanului Atlantic, la o departare de 250 km de Polul Nord.

Cercetatorii au studiat carbonul organic din cochiliile si algele gasite in profil si au folosit compozitiile in carbon izotopic pentru a calcula temperaturile din trecut ale regiunii polare. Concluzia lor a fost ca pe durata Eocenului (acum 55 de milioane de ani) temperaturile din jurul Polului Nord erau de aproximativ 24 °C, iar diferentele de temperatura intre Ecuator si poli erau mult mai mici ca cele actuale.

De aemnea au sugerat ca zona arctica si cea antarctica s-ar fi racit in aceeasi perioada. Jan Backman, un geolog de la Universitatea din Stockholm, Suedia, a declarat: „Este o mare, mare surpriza”. Sugestiile pentru starea climatului din jurul Polului Nord includ gazele cu efect de sera, nori stratosferici care inmagazineaza caldura si uragane induse de ametecul apelor polare.

news@nature article: http://www.nature.com/news/2006/060529/full/060529-5.html

Pentru creationisti nu este deloc o surpriza ca regiunile arctice ar fi avut un climat bland in trecut. Geneza descrie Pamantul ca fiind inconjurat de „apele de sus” care ar fi avut probabil un efect de sera pana la Potop.Dupa Potop, istoria Pamantului a cunoscut extreme in ceea ce priveste climatul, zapada si gheata nu sunt mentionate in mod specific decat in Cartea lui Iov.

Acest raport al expeditiei nu este prima dovada ca Pamantul a avut in trecut un climat bland si uniform. Documentele fosile din intreaga lume arata ca in trecut Pamantul era plin de animale si plante de dimensiuni foarte mari, care ar fi putut supravietui intr-o lume cu un climat mai bun si cu resurse de dimensiuni mai mari.

Dinozaurii sauropozi erau dinozauri enormi, de pana la 27 m lungime, umblau pe toate cele patru picioare si aveau gatul lung. Paleontologii germani au descoperit resturi fosile ale unor dinozauri ce par a fi variantele miniaturale ale gigantilor sauropozi.

Noua specie a fost denumita Europasaurus holgeri. Oasele provin de la cel putin 10 exemplare, cel mai mare avand 6,2 m lungime. Initial cercetatorii au crezut ca este vorba despre niste juvenili, insa examinarea cu microscopul a aratat ca structura oaselor era identica cu cea de la adulti, doar ca straturiile erau mai mici.

Se presupune ca animalele au trait pe niste insule si au evoluat spre o talie mai mica pentru a supravietui intr-un mediu cu resurse putine. Stratul in care au fost gasite fosilele este descris dupa cum urmeaza: „Stratul 93 este un mudstone carbonatic care contine intraclaste mari in apropierea acumularii de fosile.

Alte elemente de fauna vertebrata fosila apartin pestilor, crocodililor atoposaurizi, pterosaurienilor, testoaselor si dinozaurilor pteropozi. Nevertebratele sunt reprezantate de gastropode si bivalve (macrofauna) si ostracode si foraminifere (microfauna). Fractia de microfauna mai contine characee, spongieri si resturi de dinti”.

Cercetatorii sustin ca „cadavrele de sauropozi au fost transportate de un rau de pe insula in mare, unde s-au fosilizat intr-un mediu putin adanc, de energie scazuta. Natura acumularii sugereaza ca toate resturile fosile s–au depus intr-un singur eveniment catatrofic”.

news@nature article: http://www.nature.com/news/2006/060605/full/060605-8.html

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/5055128.stm 4 

Dinozauri de talie mica au fost gasiti si in trecut si nu au ajutat teoria evolutiei deoarece apareau ca specii complet formate si distincte. Daca dimensiunea lor s-a micsorat ar putea fi datorita unei degenerarii, fie a mediului fie a lor insile, si nu unei asa-zise evolutii.

Comentariul paleontologilor despre sedimentele in care au fost descoperite fosilele arata ca, in ciuda unei vizinui gradualiste, lente, evolutionitii sunt pregatiti sa admita ca fosilele au fost ingropate „intr-un singur eveniment catatrofic”, in urma caruia animalele terestre si cele acvatice au fost pastrate impreuna in sediment.

Aceasta pare sa fie o regula, deoarece dinozaurii sunt gasiti de obicei in depozite alaturi de aglomerari de cochilii si alte creaturi acvatice, ceea ce pare a corespunde foarte bine unui scenariu in care un potop ar fi spalat uscatul si ar fi amestecat resturile de animale terestre cu cele acvatice. Conceptia erelor de milioane de ani este destul de raspandita, insa depozitele fosile par sa o contrazica.

In cadrul dezbaterii de la Universitatea Northampton, UK, a fost adresata urmatoarea intrebare: „daca evolutia este adevarata, atunci care este scopul frumusetii?”.

Evolutionistul Ollerton a spus ca frumusetea exita deoarece aceasta ofera un avantaj pentru supravietuire, masculii selectand cele mai atragatoare femele ceea ce asigura transmiterea genelor lor; florile viu colorate si cu un miros placut atrag mai multe insecte polenizatoare, etc.

Creationistul Mackay a raspuns ca, in general florile frumos colorate si cu un miros placut se autopolenizeaza (de ex. mazarea) si ca exista fluturi ca de ex. Heliconus sp. care se imperecheaza cu femela imediat dupa ce partea posterioara a acesteia iese din pupa, fara a vedea cat de spectaculoas este intreg corpul. Concluzia lui a fost ca frumusetea exista deoarece Creatorului Ii place frumusetea.

Dr. Monty White, Answers in Genesis UK, a adaugat ca argumentul transmiterii genelor este total irelavant cand vorbim despre oameni, pentru ca cele mai frumoase femei vor cariere in modelling sau cinematografie si nu vor ca o eventuala sarcina sa le „strice” imaginea, deci vor cauta sa se casatoreasca cu barbati care vor faima mai mult decat o familie.

Steve Jones a sustinut proria declaratie, ca fosilele aduc cea mai buna dovada pentru evolutie, prin descrierea unui „virus fosil” – un virus HIV, conservat patologic, ce a apartinut unei persoane de origine africana decedata in 1959. De atunci au fost gasite o serie de variante ale virusului, dr. Jones aratand o diagrama care descria relatiile dintre aceste variante si a afirmat ca unele variante recente ale virusului nu isi amesteca fondul de gene, deci devin specii separate.

„Daca aceasa nu este dovada descendentei care modifica, atunci ce este? De fapt ce am vrea mai mult decat atat?” 

Dr. Jones face exact ceea ce a facut si Darwin si altii evolutionisti: defineste evolutia ca fiind schimbare si numesc orice modificare ca fiind evolutie, apoi accepta orice chimbare ca dovada a evolutiei si respinge creatia, deoarece devine astfel inimaginabila.

Pentru a raspunde intrebarii geneticianului, editorii afirma ca virusul HIV cu 6 descendenti care prezinta modificari fata de genitor nu reprezinta evolutia virusului. Variantele virusului raman virusuri HIV, mai mult toate celelalte variante descoperite de a lungul a 50 de ani nu pot explica cum anume virusul HIV a evoluat din alti virusi, daramite din niste simple molecule organice.

In aprilie 2006, in Insula Banks, Northwest Territories, Canada, un vanator autorizat a impuscat un urs polar de o culoare neobisnuita. Ursul era alb cu pete brune, avea gheare lungi si spatele putin cocosat. Roger Kuptana, un ghid local, a crezut ca este vorba de un hibrid intre un urs polar si un urs grizzly.

Observatori oficiali din Canada au analizat ADN-ul, studiile lor confirmand ipoteza unui hibrid. Ian Stirling, un biolog la Canadian Wildlife Service, din Edmonton, a spus: „Teoretic stiam ca aceasta incrucisare este posibila deoarece atat teritoriul celor doua specii cat si perioada de imperechere se suprapun intr-o oarecare masura.

Este pentru prima oara cand acest fenomen este observat in natura”. Ursii grizzly si ursii polari au fost incrucisati anterior si in gradini zologice si au produs urmasi fertili.

Articolul BBC: http://news.bbc.co.uk/go/em/fr/-/1/hi/sci/tech/4766217.stm

Faptul ca ursii polari si ursii grizzly se pot incrucisa (si avea descendenti fertili) demonstreaza ca sunt aceeasi specie, la fel ca si in cazul diferitelor „rase” umane sau in cazul binecunoscutelor "cinteze ale lui Darwin”. Explicatia faptului ca ursii grizzly si cei albi nu se imperecheaza de obicei este ca acestia se intalnesc foarte rar.

Dupa Potop, climatul si mediul inconjurator au degenerat iar animalele s-au raspandit pe fata Pamantului si s-au reprodus cu parteneri stabiliti in cadrul respectivelor nise ecologice. Aceasta a dus la formarea unor populatii cu trasaturi distinctive ceea ce inseamna ca nu sunt specii diferite si ca sunt folosite ca exemple in mod eronat de evolutionisti pentru a arata ca animalele nu se reproduc „dupa soiul lor”.

Multe molecule organice, ca de exemplu aminoacizii, exista in doua forme identice din punct de vedere chimic dar care au formele „in oglinda”, la fel ca si in cazul mainii drepte si stangi (proprietatea se numeste chiralitate, formele levo si dextro – n. tr.).

Cele doua forme se comporta identic din punct de vedere chimic si sunt foarte greu de diferentiat insa unele molecule sunt folosite in medicamente iar cele doua forme pot avea efecte diferite asupra organismului.

O echipa de cercetatori condusi de Eric Anslyn de la Universitatea din Texas, Austin, au descoperit o metoda ingenioasa prin care aminoacizii levo pot fi diferentiati de cei dextro cu ajutorul unor compusi ce contin cupru si de care aminoacizii se leaga precum „o cheie intr-un lacat”.

Unii compusi sunt proiectati astfel incat sa se potriveasca formelor „stangi”, altii sa fie compatibili cu formele „de dreapta”. In momentul in care se produce imbinarea aminoacizilor la compusi, acestia isi schimba culoarea. Unele voci din lumea stiintifica sustin ca receptorii gustativi de pe limba noastra pot recunoaste formele levo sau dextro.

Spre deosebire de efectul de culoare produs in experiment, cele doua tipuri de molecule odata ajunse la nivelul mugurilor gustativi produc semnale electrice (impulsuri nervoase) care sunt interpretate de creier ca diferite senzatii gustative (de exemplu, forma dextro poate sa produca senzatia unui gust amar, in timp ce forma levo poate produce o senzatie de gust dulce).

Pentru a proiecta molecule cu conformatii atat de precise incat sa diferentieze formele dextro de cele levo ale unor molecule si pentru a produce modificari cuantificabile in receptori, este nevoie de chimisti inteligenti care sa inteleaga mecanismele si sa le poata controla din afara sistemului. Asadar este absurd a sustine ca moleculele care alcatuiesc receptorii de pe limba s-au autoasamblat singure intr-un proces intamplator si a nega ca ele au fost proiectate de un Creator.

Cercetatorii de la Universitatea Arizona, Tucson, au proiectat o lentila din cristale lichide care isi creste puterea de marire la trecerea curentului electric. Lentilele ar putea ajuta oamenii care au nevoie de ochelari pentru citit sau lentile bifocale, sa vada obiectele apropiate.

Marele avantaj este ca cei care au nevoie de ochelari pentru „aproape” („de citit”) nu vor trebui sa si schimbe ochelari pentru a vedea „la distanta”. Deoarece aproape 90% din oameni au nevoie de ochelari de citit inventatorii prevad un viitor stralucit pentru inovatia lor. 

Profesorul Steve Jones de la Univeritatea din Londra, intr-o dezbatere la BBC cu John Mackay, a spus ca fara ochelari nu poate vedea, deci ochiul lui este prost proiectat si nu poate fi dovada unui design inteligent ci dovada unui proces naturalist evolutiv.

Faptul ca ochiul omenesc slabeste odata cu imbatranirea nu face altceva decat sa ne aduca aminte ca trupurile nostre merg la vale, unele organe degenerand mai repede ca altele, adica nu evolueaza spre o treapta mai inalta de adaptare.

Aceasta confirma relatarea biblica in care lumea a fost creata perfecta dar ca a degenerat dupa ce omul a pacatuit. Faptul ca este nevoie de ingineri creativi sa proiecteze o lentila atat de complexa este un argument pentru a vedea in ochiul uman dovada unui design inteligent si nu a unui proces evolutiv intamplator.

Controversele legate de Homo floresiensis continua si acum intre cele doua tabere de cercetatori (unii care sustin ca oasele gasite apartin unei specii umane separate, pe cand ceilalti spun ca este vorba de aceeasi specie insa care suferea de piticism si microcefalie).

Robert Martin de la Field Museum, Chicago, a anlizat impreuna cu colegii sai diferitele studii efectuate pe aceasta tema si au concluzionat intr-un articol ca dovezile confirma teoria microcefaliei si ca uneltele de piatra gasite cu resturile fosile „apartin tipurilor de unelte asociate frecvent cu resturile de Homo sapiens”.

Martin a mai adaugat ca povestea a fost mult amplificata in mass media, evaluarea stiintifica critica fiind prea putin bazata pe descoperirile fosile, iar faptul ca articolele au fost publicate fara a aduce detalii coerente este de neacceptat.

Daca mass media sau oamenii de stiinta ar citi studiile originale, care descriu craniul, bratele si celelalte oase, ar ajunge inevitabil la concluzia ca avem de a face cu un organism asemanator celui de maimuta, atat craniul cat si mandibula pastrand proportiile unui organism simian (studiile la: Nature, vol. 431, p1055, 28 Oct 2004 and Nature vol. 437, p1012, 13 Oct 2005).

In ansamblu, oasele amintesc de celebrii Australopitheci, „Lucy”, o specie extincta de maimuta. Faptul ca au fost gasite unelte asemanatoare celor folosite de oameni alaturi de resturile fosile, nu inseamna neaparat ca acestea le si foloseau, ci sunt o dovada a prezentei omului in zona respectiva. Insa oricum problema uneltelor nu se potriveste niciunei dintre cele doua variante ale evolutionistilor, care incearca sa introduca dovezile in concordanta cu propriul lor scenariu.

O specie de gandac din Desertul Namib prezinta niste structuri bombate pe aripi care au proprietatea de a atrage apa. Intre aceste structuri aripile sunt acoperita cu o susbstanta ceroasa care respinge apa.

Aceasta alternata ajuta gandacul sa colecteze apa din ceata care se ridica peste desert. Picaturile de apa se aduna treptat in structurile bombate ale aripilor dupa care se rostogolesc de a lungul suprefetei ceroase pana spre gura gandacului.

Cercetatorii de la Massachusetts Institute of Technology au reusit sa copieze modelul gandacului de a colecta si canaliza apa folosind polimeri care atrag apa in alternata cu straturi de Teflon care resping apa.

Astfel cercetatorii reusesc sa controleze curgerea fluidelor pe suprafete. Armata Americana s-a aratat interesata sa foloseasca aceasta tehnica pentru auto-decontaminarea diferitelor suprafete. Altii oameni de stiinta au sugerat ca descoperirea ar putea ajuta la controlul curgerii fluidelor de racire ale microcipurilor sau la curgearea lichidelor prin dispozitive chimic-sensibile fara a se folosi pompe.

Daca acesti cercetatori au reusit sa proicteze dispozitive care controleaza dinamica fliudelor copiind structura elitrelor insectei namibiene, ei au demonstrat ca a fost nevoie de un design creativ si inginerie precisa pentru a face aripa insectei.

Structurile aripilor coleopterului nu sunt singurele dispozitive care colecteaza apa in cazul organismelor desertice. Spinii cactusilor (sunt de fapt niste frunze modificate – n.tr.) colecteaza apa si o directioneaza prin picurare spre radacini.

Unii biologi sustin ca aceste structui au evoluat pentru a permite animalelor si plantelor sa traiasca in desert. Totusi, aceste metode de colecatare a apei ar fi fost foarte eficiente in lumea descrisa in Geneza 1 si 2: 4-6, cand un abur uda fata Pamantului.

In ultimii ani biologii au speculat asupra numarului minim de gene necesare pentru a fabrica o celula artificiala funtionala, de multe ori experimntele incluzand si eliminarea unor gene din celule vii pentru a se vedea daca acestea vor supravietui.

Totusi, metoda aceasta ia in considerare un singur proces chimic in parte, pe cand multe celule vii au sisteme de siguranta prin care produc alte substante chimice care le asigura supravietuirea.

Lawrence Hurst de la University of Bath, UK, impreuna cu colegii sai, a studiat doua bacterii si au intocmit un model matematic care stabileste de care gene este nevoie pentru ca ele sa supravietuiasca in mediul lor normal. Apoi au facut predictii asupra numarului minim de procese metabolice care sa le asigure supavietuirea in conditiile in care au la dispozitie nutrientii necesari. Rezultatele obtinute au aratat ca testele pentru stabilirea numarului minim de gene prin eliminarea cate unei gene au avut o marja de eroare de 50%.

„Surpriza a constat in faptul ca metabolismul este destul de ridicat fata de ceea ce oamenii de stiinta sustin ca ar fi metabolismul minim”, a comentat Hurst. Mai mult, chiar si studiul lui Hurst ar fi unul cu rezultate subestimate deoarece Dusko Ehrlich, de la Institutul National de Cercetari Agronomice din Franta declarat ca studiul are de a face numai cu reactii biochimice, fara a tine cont de sintezele ADN, sintezele proteice sau replicatie.„Au de a face cu precursori dar nu si cu majoritatea macromoleculelor. Multe gene esentiale sunt necesare in sinteza macromoleculelor”.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/4857868.stm

Atunci cand biologii vor afla care sunt genele esentiale vietii si vor reusi sa le puna laolalta cu nutrientii potriviti, in cantitatile potrivite, si vor reusi sa produca o celula vie artificiala, vor dovedi ca este nevoie de creativitate si inteligenta pentru a crea viata si nicidecum de noroc sau procese naturaliste.

De aceea, cei care studiaza genele si pe care de abia le copiaza si reasambleaza, au o si mai mare vina ca nu Ii atribuie Creatorului locul care I Se cuvine.

Pentru ca tantarii sa transmita malaria, este necesar ca mai intaii acestia sa fie infectati de microorganismele care cauzeaza boala. Acum cativa ani au fost descoperiti cativa tantari care stopau celulele infectate, unii oameni de stiinta sugerand ca genele rezistente la malarie ar trebui raspandite in cadrul populatiilor prin tehnici de inginerie genetica.

Pentru a gasi genele responsabile de imunizarea la malarie a unor tantari, cativa cercetatori au capturat tantari dintr-o regiune infestata si i-au lasat sa produca o generatie de urmasi. Au ingaduit juvenililor de tantari sa se hraneasca cu sange infectat si apoi i-au examinat pentru a vedea care sunt infestati cu parazitii cauzatori de malarie (apartin genului Trypanosoma – n.tr.).

Multi dintre ei nu au fost infectati cu toate ca se hranisera din acelasi tip de sange. Cercetatorii au cautat genele responsabile si le-au gasit intr-o mica regiune a cromozomului 2L. O gena anume parea cea mai importanta, numita APL1, deoarece cand era eliminata, tantarii deveneau infectati.

Geneticienii au stabilit cu surprindere ca genle ce confera rezistenta la malarie erau „remarcabil de comune” si ca tantarii care nu le aveau erau „cei ciudati”. Multi cercetatori au sugerat ca lupta impotriva malariei ar trebui sa seconcentreze in gasirea unor modalitati de eliminare a tantarilor nerezistenti.

Matt Thomas de la Commonwealth Scientific and Industrial Organization in Australia a spus: „de ce sa incercam sa punem noi gene in genomul tantarilor cand acestia le au pe ale lor?” ED. COM. Rezultatele studiului sunt aceleasi cu concluziile unui mod de gandire bazat pe cadrul creationist al Scripturii.

Dumnezeu a creat o lume buna, fara boli, in care animalele se hraneau cu plante. Tantarii se hraneau cu seva plantelor (ceea ce masculii de tantari anofel inca fac) si tineau sub control orice microorganism pe care il ingerau. De aceea, malaria nu a existat la inceput. Pe parcurs ce lumea degenera, unii tantari au devenit incapabili sa tina sub control microorganismele cauzatoare de malarie.

Dupa Potop plantele au degenerat si mai mult si femelele de tantar nu reuseau sa acumuleze destul fier si proteine din seva plantelor pentru a produce oua, atfel ca s-au orientat spre a consuma sange inainte de a depune ouale. In afara de aceasta perioada femelele de tantar consuma doar suc de plante.

Tantarii fara genele de rezistenta transmit microorganismele in sangele persoanei a carui sange il consuma, initiind astfel un cerc vicios al transmiterii malariei. Morala este sa nu intrebam: „Daca exista un Dumnezeu al dragostei de ce a inventat malaria?” cand de fapt este vina noastra.

Sub genericul Verdictul ştiinţei: CREAŢIE!, în săptămâna 10-16 aprilie 2006 au avut loc câteva evenimente şi proiecte media care şi-au propus să sensibilizeze opinia publică din România cu privire la necesitatea abordării creaţionismului în sistemul educaţional românesc, precum şi în cercurile ştiinţifice. geolog E. Silvestru – AiG teolog R.

Campan – Creation Research Săptămâna de creaţionism, eveniment aflat la cea de a-II-a ediţie în România, este organizată de studioul de televiziune Alfa Omega TV Timişoara, în colaborare cu World Vision, cu participarea organizaţiilor Answers in Genesis şi Creation Research.

Evenimentul a urmarit să prezinte pe larg argumentele ştiinţifice ale teoriei creaţioniste cu privire la apariţia omului, teorie ignorată în timpul regimului comunist. Sâmbătă, 15 aprilie, în intervalul 9.30-12.30 a avut loc o conferinţă despre creaţionism cu participarea geologului Emil Silvestru, teologului Romulus Câmpan şi a altor invitaţi.

Finalul săptămânii creaţioniste a fost marcat de o gală de film în timpul căreia au fost proiectate, în premieră în România, filmele documentar-ştiinţifice din seria „inteligent design”: “Descoperind misterul vietii” si “Planeta privilegiata”.

Concluziile lucrarilor:

• Exista o nevoie stringenta de a revizui sistemul de invatamant in Romania prin introducerea perspectivei creationiste in curricula scolara

• Sistemul de invatamant este unul secular, orele de religie avand o pondere minimalizata

• Pentru dezvoltarea simtului critic al elevilor trebuie prezentate teorii alternative evolutionismului; de cel mai multe ori exista incorecta asociere a creationismului cu domeniul misticului si a evolutionismului cu cel al stiintei adevarate

• Profesorii ar trebui sa-si preda orele tinand cont de parerile proprii si de educatia religioasa

• Creationismul ar trebui prezentat ca o alternativa atat in curricula cat si in mass media

• Exista o mare nevoie de resurse creationiste (manuale, literatura, publicatii, materiale video, programe radio TV)

„The Guardian”, ziar de stanga din Marea Britanie, a lansat un atac impotriva intalnirilor organizate in scolile britanice de catre John Mackay si Creation Research.

Subiectul a fost apoi preluat si de catre „The Independent” si TIMES. Intensitatea atacului incepe inca din titlu: „Starul circuitului creationist vine in Marea Britanie cu speranta de-a produce agitatie in micile orase britanice...”

Detalii la: http://www.guardian.co.uk/religion/Story/0,,1755769,00.html?gusrc=rss, http://www.amen.org.uk/cr/temp/guardian060418.JPG

Paleontologii de la Argentine Museum of Natural History au descoperit in Formatiunea Candeleros din cretacicul Argentinei fosila unui sarpe de 1.5 m lungime care avea mici membre atasate coloanei vertebrale.

Unii serpi actuali, ca de ex pitonul, au in regiunea pelviana mici pinteni atasati de coaste. Fosila are 2 vertebre sacrale, delimitand clar vertebrele trunchiului de cele codale, de care sunt ancorate oase mici ale pelvisului si alte oase din zona inferioara.

Oasele piciorului sunt femurul, fibula si tibia, toate fiind de dimensiuni reduse, improprii deplasarii. Aceasta descoperire a starnit din nou discutii aprinse intre evolutionisti legate de originea serpilor deoarece formatiunea in care s-au gasit oasele este una terestra (de uscat).

La inceputul secolului trecut originea serpilor era presupusa fiind in reptile terestre sapatoare de vizuini. In ultima vreme insa, majoritatea serpilor fosili au fost descoperiti in roci marine, ceea ce a indemnat pe unii sa afirme ca serpii au evoluat in mediu marin dupa care s-ar fi retras pe uscat.

Noua specie fosila de sarpe a fost numita Najash rionegrina (de la evreiescul Najash, care denumeste sarpele biblic cu membre, sau cel putin asa sustine autorul articolului; Rio Negra – provincia in care a fost facuta descoperirea). 

Numele sarpelui este interesant deoarece se pare ca autorii stiu ca sarpele despre care se vorbeste in Geneza a avut picioare dar ca le-a pierdut ca urmare a blestemului rostit asupra lui. Intr-adevar, conform concordantelor de traducere, in King James Version cuvantul tradus prin „sarpe” este Nachash, un derivat de la un alt cuvant evreiesc care inseamna „sâsâit” (ca de sarpe).

Nu se stie daca oasele membrelor sarpelui erau functionale, insa se stie ca la serpi actuali acestea sunt esentiale in procesul de acuplare dar ca nu servesc in nici un caz la mers.

Oasele descoperite dovedesc, cel mult, ca sunt intr-un proces degenerativ, de simplificare si nu ajuta deloc teoria eolutiei in care schimbarea trebuie sa fie de la simplu la complex.

Dorim de asemenea sa amintim evolutionitilor care dezbat originea terestra sau marina a serpilor ca rocile in care s-a facut descoperirea nu indica in mod necesar locul in care animalul a trait ci doar locul in care a fost ingropat si apoi conservat.

In anul 2002, paleontologii care au explorat desertul Gobi au gasit cateva resturi de oase ale membrelor, bucati din stern si 6 vertebre.

Daniel Ksepa, de la Muzeul de Istorie Naturala a Americii, N Y, a spus despre aceste oase ca ar fi apartinut speciei de dinozaur cu cel mai lung gat.El pretinde ca gatul animalului ar fi masurat 8 m si ca ar fi fost constituit din 14-15 vertebre de dimensiuni considerabile.

Gatul nu era mentinut in pozitie verticala, ca la girafe, ci era indreptat in fata, fiind sustinut de un ligament puternic a carui existenta a fost certificata de o crestatura in „V” a vertebrelor. Dinozaurul a fost denumit Erketu ellisoni si a fost incadrat in grupa titanosaurilor. Se crede ca era o forma vegetariana.

http://www.nature.com/news/2006/060320/full/060320-2.html

In urma cu ceva vreme, paleontologii au descoperit 8 vertebre de dinozaur si au hotarat ca acestea au apartinut unui specimen cu gatul scurt (Evidence News 13 July 2005).

Chiar daca nu s-au descoperit si oase ale craniului sau ale partii superioare a corpului, paleontologii au decis ca au de-a face cu un dinozaur deosebit de lung. Diferite specii de dinozauri au un numar diferit de vertebre cervicale, asadar nu se poate stii cat de lung era gatul unui individ daca nu se gasesc toate vertebrele gatului.

Aceasta istorioara ne reaminteste sa comparam intotdeauna ceea ce au gasit paleontologii cu ceea ce au reconstruit in mintea lor si publicat ca fapt.

In mari traieste un melc a carui cochilie se inruleaza destul de rar spre partea stanga, majoritatea formelor avand cochilia inrulata spre dreapta.

Este si mai rar pentru formele „de stanga” sa poata gasi un partener cu inrulare similara, pentru a se reproduce. Totusi au un avantaj fata de indivizi cu inrulare dextra (spre dreapta) a cochiliei: analize efectuate pe urmele de atac lasate de crabi pe cochilii fosilizate, au aratat ca morfotipurile cu inrulare senestra aveau sanse mai mari sa scape de atacurile pradatorilor. Se pare ca crustaceele sunt mai „pricepute” in a prada cochiliile dextre si mai putin eficace cand este vorba de cele senetre. 

Acest studiu indica, se pare, ca melcii cu forme senestre de cochilii au un avantaj in ceea ce priveste supravietuirea asupra melcilor cu forme dextre de cochilii. Asadar, daca „supravietuirea celui mai adaptat” (concept evolutionist) explica de ce animalele au anumite caracteristici, ne intrebam de ce anume cei mai multi indivizi au totusi cochilii cu inrulare spre dreapta.

Cercetatorii chinezi au decoperit ca o specie foarte rara de broasca are abilitatea de a comunica prin ultrasunete. Broasca se numeste “brosaca de torent cu urechea concava” deoarece, spre deosebire de alte specii, masculul are timpanul mult in interiorul capului si traieste in ape curgatoare turbulente sau in apropierea cascadelor.

Specialistul in acustica Albert Feng, de la Beckman Institute University of Illinois, Urbana, a inregistrat atat sunetele perceptibile de catre urechea umana cat si cele din domeniul ultrasunetelor si le-a difuzat altori masculi pentru a observa daca acestia vor raspunde; ceea ce s-a si intamplat. Apoi le-a infundat canalele auditive cu argila si a observat ca masculii nu sunt capabili sa auda ultrasunetele.

Concluzia a fost ca anatomia neobisnuita a urechii le permite sa perceapa ultrasunetele. Pentru a percepe ultrasunetele este nevoie de o membrana timpanica subtire si de oase mici ale urechii medii. Femelele nu au aparatul auditiv la fel de in interior ca masculii, insa nu s-au facut teste pentru a se vedea daca acestea percep ultrasunetele. S-a sugerat ca masculii au acest mod de comunicare prin ultrasunete deoarece traiesc intr-un mediu cu sunete de frecventa joasa, provenite de la curgerile turbulente de apa. Feng a comentat: « natura are un mod propriu de a dezvolta mecanisme pentru a facilita comunicarea intr-un mediu ostil ». http://www.nature.com/news/2006/060320/full/060320-2.html ED. COM. Comunicarea prin ultrasunete explica de ce broastele traiesc cu success in acest fel de mediu. Insa zgomotul constant al curgerilor de apa nu poate explica cum s-au format laringele, aparatul auditiv si creierul broastelor astfel incat sa produca, receptioneze si interpreteze sunete de inalta frecventa. Comentariul cercetatorului Feng este credinta pura. Nu exista nici un mecanism cunoscut prin care zgomotul sa influenteze genele care construiesc capul broastelor astfel incat acestea sa aiba toate componentele necesare comunicarii prin ultrasunete. Faptul ca un Creator a proiectat o broasca cu toate aceste caracteristici este o credinta mai logica si mecanismul de comunicare ar putea exita si la specii inca netestate.

Biologii au observat ca, datorita interferentei cu populatia umana aflata in crestere, una dintre speciile de cinteze de pe insula Galapagos s-a „intors” din evolutie trecand spre o forma considerata mai timpurie. Ei noteaza ca oamenii sunt cauza pentru reversul evolutiv.

Specia isi pierde caracteristicile care se parea ca incepeau sa o diferentieze in doua specii noi. In natura, speciile tericole de cinteze sunt de doua feluri: cu ciocul mare si cu ciocul mic, iar cercetatorii credeau ca specia din discutie era in proces de a evolua in doua specii diferite.

O echipa de cercetatori condusa de Andrew Hendry de la McGill University, au facut cercetari asupra populatiilor de cinteze care traiesc in apropierea asezarilor umane si au descoperit ca acestea aveau ciocul de marime intermediara. Hendry a declarat: „credem ca activitatea umana este responsabila pentru reversul in evolutia speciei”. El vrea sa spuna ca ciocul de marime intermediara ofera un avantaj evolutiv si ca acest lucru este influentat de activitati ale omului precum importul unor plante cu seminte de marime medie sau de hranirea pasarelelor cu boabe de orez.

In natura, unde exista eminte mari si mici, formele cu ciocuri mari sau mici au un avantaj evolutiv asupra celor cu ciocul de marime medie.

http://www.royalsociety.org/news.asp?id=4638

In primul rand, nu este nimic nou in a observa cinteze cu ciocuri intermediare in Galapagos. Grange arata in New Scientist 03 July 1999 ca hibrizii fertili rezultati in urma incrucisarilor intre diferite specii de cinteze aveau ciocuri de marime medie.

Asadar orice modificare privind raporturile numerice intre diferitele tipuri de cinteze poate fi o forma de selectie (naturala sau artificiala) insa in nici un caz nu este vorba de evolutie. Nu este un fapt ca pasarile care au ciocuri medii sunt forme „mai timpurii”; aceasta este doar o presupozitie.

De la Darwin pana in prezent s-a observat ca cintezele din Galapagos au ciocuri de diferite marimi: mici, medii si mari. Variatia numerica a fiecarui tip in parte nu este evolutie deoarece cinteza ramane tot cinteza. Chiar daca o populatie de pasarele s-ar impartii in doua, pe baza marimii ciocului, tot nu ar fi vorba de evolutie ci ar insemna ca pur si simplu o populatie mai mare si mai variata s-a separat in doua populatii mai mici cu trasaturi mai putin variate.

De fapt, cei 150 de ani de cand sunt observate, arata ca cintezele sunt un excelent exemplu pentru prezenta variabilitatii in soiurile create, variabilitate care ajuta speciile sa se adapteze conditiilor de mediu schimbatoare. Daca schimbarile de mediu intrec posibilitatea de adaptare a cintezelor, acestea nu vor evolua ci vor disparea!

Emmanuel College din Gateshead este unul dintre cele 12 gimnazii din Regat care au primit 3 ani la rand cel mai bun raport de evaluare al autoritatii in educatie Oftsted.

Este o scoala care permite elevilor sa vorbeasca despre creationism. Rezultatele scolii nu au fost apreciate doar pe plan academic dar si ca nivel de comportament al elevilor, prezenta la ore si posibilitatea ca acetia sa-si exprime in mod liber gandurile si ideile.

Directorul a declarat ca secretul consta in specificul crestin al scolii care asigura o dezvoltare spirituala, morala, sociala si culturala a elevilor. 

http://news.bbc.co.uk/1/hi/education/4946222.stm

Multe scoli secularizate se confrunta cu probleme comportamentale si motivationale in randul elevilor. Diferenta fata de Emmanuel College nu este doar posibilitatea de a vorbi liber despre creatie ci si invatatura ca omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Elevii sunt stimulati in a-si folosi mai mult capacitatile de invatare dar si de relationare la lumea din jur atunci cand li se spune ca sunt fiinte unice create intr-o lume unica, perfect proiectata. In scolile seculare, elevilor nu li se comunica altceva decat ca sunt doar animale, ca lumea din jurul lor este o intamplare.

Nu este de mirare ca isi pierd interesul pentru o viata disciplinata si ca isi doresc sa se simta bine intr-o lume in care cel mai bine adaptat, supravietuieste.

Cercetatorii de la National Institute of Allergy and Infectious Diseases (NIAID) au descoperit o specie noua de bacterie care traieste in nodulii limfatici la persoanele cu o afectiune imunitara destul de rara, numita CGD (chronic granulomatous disease).

Bacteria determina imbolnavirea acelor persoane care sufera de CGD, insa s-a aratat ca persoanele sanatoase poseda anticorpi pentru agentul patogen in cauza, ceea ce demonstreaza ca organismul a ripostat atunci cand a fost atacat de aceasta bacterie.

Noua bacterie este asemanatoare celor din familia Acetobacteraceae si a fost denumita Granulobactor bethesdensis. Acetobacteraceaele traiesc pe sol si sunt inofensive pentru om, unele fiind folosite in obtinerea otetului. Microbiologii recunosc ca nu stiu decat o fractiune despre viata bacteriilor din mediul inconjurator, intrucat majoritatea nu pot fi crescute in laborator pe medii de cultura.

Descoperirile prezentate sustin scenariul biblic potrivit caruia lumea a fost creata perfecta insa a degenerat datorita alegerii deliberate a omului de a pacatui. Bacteriile au fost create pentru a trai in mediile cele mai prielnice pentru ele, si anume pe sol sau in relatii de simbioza cu anumite organisme.

In corpul nostru, si la suprafata lui, traiesc o multitudine de bacterii in relatii benefice pentru ambele organisme, iar sistemul nostru imunitar elimina de obicei pe cele care isi depasesc „atributiile”.

Pe parcursul procesului degenerativ, sitemul imunitar al unor persoane nu a mai raspuns cum ar fi trebuit, iar atunci cand bacteriile au patruns in tesuturi profunde acestea nu au mai putut fi eliminate decat cu mult mai mult efort. Creation Research prezice ca vor fi descoperite noi si noi boli cat timp sistemul imunitar al omului (si viata in general) va degenera.

Abilitatea de a percepe gustul este determinata genetic, gena gustului fiind gena dominanta iar cea care nu permite perceperea simtului gustativ avand caracter recesiv.

In 1939 s-a facut un experiment pe cimpanzei, folosind o susbstanta (PTC – folosita si la orele experimentale de biologie) acestia au aratat aceleasi variatii in abilitatea de a o percepe, lucru care a fost interpretat ca fiind o dovada ca oamenii si cimpanzeii au evoluat dintr-un stramos comun cu cel al omului.

Intre timp s-au gasit si genele responsabile pentru perceperea PTC: este vorba de doua alele ale genei TAS2R38. Un grup de cercetatori din Utah au facut teste asupra acestei gene care coordoneaza si la cimpanzei perceperea gustului, insa nici una dintre alelele acestea nu se regaseste si la om.

Asadar, concluzia lor a fost: „chiar daca observatiile din 1939 au fost corecte, explicarea lor a fost gresita. Oamenii si cimpanzeii arata similitudini in sensibilitatea la compusii amari legati de variantele receptorilor pentru PTC, insa baza moleculara a acestei variatii a aparut de doua ori, in mod independent, la cele doua specii”. 

De ani de zile evolutionistii spun ca oamenii si cimpanzeii sunt inruditi in proportie de 98%. Analizele genetice facute arata insa ca asemnea relatii sunt 100% diferentiate. Ideea enuntata de cercetatori ca „observatiile au fost corecte, dar explicarea lor a fost gresita” arata spre o problema centrala a controversei creatie-evolutie.

Multe dintre observatiile evolutionistilor asupra fenomenelor biologice sunt coerente, insa explicarea lor ca dovezi ale evolutiei nu sunt corecte. Selectia naturala, adaptabilitatea si mutatiile sunt procese reale care explica ce se petrece cu organismele vii.

Totusi, asemenea procese nu pot explica cum anume molecule fara viata au devenit oamenii de stiinta care cerecteaza genomurile oamenilor si cimpanzeilor. Predictia noastra este ca cu cat mai multe studii se vor efectua asupra controlului genic si asupra reactiilor dintre gene, cu atat mai multe diferente se vor inregistra.

Bacteria Caulobacter crescentus produce cel mai puternic adeziv, atat dintre cei naturali cat si dintre cei artificiali. Este o specie foarte comuna care colonizeaza rapid orice suprafata umeda.

Odata ce adera de substrat este foarte greu de desprins, chiar si cu ajutorul jeturilor de apa de mare presiune. O echipa de fizicieni a calculat ca pentru a desprinde bacteria de pe substrat este nevoie de o forta de 70 N/mm2.

Cele mai multe tipuri de super-glue din comert cedeaza la o forta de 25 N/mm2. Cercetatorii spera ca datorita comportarii bune in conditii umede adezivul sa poata fi folosit in chirurgie. 

Producerea si folosirea acestui adeziv necesita ingineri chimisti si cercetatori inteligenti. Daca lucrurile vor fi lasate la voia intamplarii nu se va intampla nimic.

Asta demonstreaza ca bacteria a fost proiectata astfel incat sa produca un lipici foarte puternic de un Creator cu inteligenta... ba mai mult Acesta a produs adezivul fara sa ...”plagieze”.

O echipa de biologi condusa de Karen Sears si Lee Niswander de la University of Colorado, cerceteaza originea zborului la lilieci. „Aripile” sunt membrane sustinute de falangele alungite ale membrelor superioare.

Cercetatorii au studiat 4 forme de fosile de lilieci, inclusiv cea mai veche cunoscuta, un specimen de 50 milioane de ani, alaturi de 10 specii actuale.

Au concluzionat ca „lungimea relativa a falangelor nu s-a modificat in decursul evolutiei, ceea ce sugereaza ca aripile liliecilor au evoluat brusc si foarte repede”. De aemenea au comparat dezvoltarea embrionilor de liliac cu cei de soarece pentru a vedea cum cresc falangele membrelor superioare.

Initial degetele celor doua animale cresc oarecum similar, insa mai apoi degetele liliecilor sunt stimulate de o proteina (Bmp2) responsabila de cresterea oaselor. Cantitatile de Bmp2 gasite la lilieci au fost mult mai mari decat la soareci si au concluzionat ca „o supra-regulare a proteinei petrcuta acum 50 milioane de ani ar fi putut determina elongarea degetelor la stramosul liliacului, facand astfel zborul posibil”.

Notati diferenta intre observatie si explicarea acesteia. Faptul concret este ca atat liliecii fosili cat si cei actuali au aceeasi structura a scheletului membrelor anterioare. Lilieci fosili si cei actuali demontreaza ca ei s-au reprodus dupa soiul lor, asa cum Geneza ne spune ca au fost creati sa o faca.

Si asta indiferent de cat timp s-ar crede ca lilieci fosili au devenit fosili. Afirmatia ca liliecii au evoluat rapid dintr-un ancestor care nu a lasat urme fosile este o credinta evolutionista, sustinuta nu de dovezi ci in ciuda acestora.

Studiul embriologic dovedeste ca pentru a produce oase mai lungi este nevoie de o cantitate mai mare de Bmp2 si ca embrionii de liliac sunt programati sa produca o cantitate mai mare din aceasta proteina. Nu explica de unde a aparut aceasta programare si nici de unde a aparut gena care codifica Bmp2. Este mai rezonabil sa crezi ca un Designer creativ a programat liliecii si soarecii sa produca acele cantitati de proteine de care are nevoie fiecare animal in parte in dezvoltarea proprie.

Multe plante si ciuperici au o relatie de simbioza care este avantajoasa pentru ambele organisme insa unele dintre fungi sunt daunatore pentru plante.

Un grup de cercetatori condusi de Barry Scott de la Universitatea Massey din Noua Zeelanda, au studiat o ciuperca numita Ephicole sp. care traieste in plantele de secara. Ciuperca isi trimite hifele care se intercaleaza intre celulele frunzelor de secara pe masura ce acestea cresc.

Odata cu oprirea cresterii frunzelor se opresc din dezvoltare si hifele ciupercii iar planta va fi ajutata sa inmagazineze mai multi nutrienti pentru a rezista mai bine conditiilor secetoase. Daca hifele ciupercii nu se vor oprii din crestere odata cu frunzele, atunci planta va muri.

Echipa lui Scott a crescut 220 de mutanti dintre care unul a relevat o crestere necontrolata a hifelor. Mutatia in aceasta varietate a ciupercii a eliminat gena care controla producerea de radicalii liberi. In relatia normala planta-ciuperca, planta stimula ciuperca sa produca radicali liberi, atunci cand frunzele se opreau din procesul de crestere.

Radicalii liberi mentin cresterea simultana a plantei si a ciupercii prin inhibarea cresterii hifelor din frunze. De obicei se stie ca radicalii liberi sunt nocivi celulei insa acesta este un exemplu in care pot avea in final un rezultat pozitiv daca sunt controlati asa cumtrebuie.

Multe plante au relatii de simbioza cu ciupercile acestea din urma manifestand un efect de marire a capacitatii de dezvoltare a plantelor. In exemplul dat, ciuperca a devenit patogena doar dupa ce a pierdut o gena (ce continea informatii utile dezvoltarii) deoarece nu am mai fost capabila sa raspunda semnalelor de restrictie de la planta.

Prezicem ca studiile de patologie micologica vor dezvalui ca procesul de imbolnavire se datoreaza unor mutatii ale genelor care controleaza dezvoltarea si ca aceasta va servi drept dovada ca lumea perfect creata a degenerat.

Johan Huibers, din Schagen, 45 km la nord de Amsterdam, reface din pin norvegian si cedru american un model la scara 1:5 al arcai lui Noe.

Planul este de a imbarca apoi animale din ferma, in special juvenili, ca oi, cai, iepuri si gaini. Proiectul este estimat la o valoare de un milion de euro, bani pe care autorul spera sa-i recupereze deschizand o expozitie dupa finalizarea lucrarilor.

Un alt scop al lui Huibers este de a trezi interesul olandezilor fata de crestinism: “ma adresez in special copiilor si vrerau sa le ofer ceva tangibil prin care sa vada ca arca lui Noe a existat cu adevarat”. In articolul BBC este precizat ca “potrivit Genezei, Noe a luat cu el 7 perechi de animale domestice, cate o pereche din restul animalelor si familia lui formata din 7 suflete, impreuna cu care au petrecut un an pe arca in timp ce lumea a fost inundata de Potop”.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/europe/4853890.stm

Huibers foloseste juvenili de animale deoarece arca sa va fi mai mica decat „originalul” insa ne aminteste ca ar fi fost potrivit pentru Noe sa ia de asemenea animale tinere cu el in arca. Nu doar ca animalele tinere sunt mai mici ca dimensiuni ca cele adulte insa dupa Potop ar fi avut o viata reproductiva mai lunga.

Multi sceptici spun ca Noe nu ar fi putut lua cu el dinosauri datorita dimensiuni lor. Totusi, puii reptilelor actuale sunt foarte mici comparativ cu adultii. Cele mai mari oua fosilizate de dinosaurieni sunt mai mici decat cele mai mari oua de pasare descoperite, lucru care indica faptul ca juvenilii de dinozaur au inceput viata ca forme mici si nu aveau de ce sa-i puna probleme lui Noe in a le lua in arca.

O eventuala problema ar putea constitui mamiferele care sunt relativ mari la nastere. Este interesant de observat ca cei de la BBC au nimerit in mare faptele din Geneza. Multi cred ca Potopul a durat doar 40 de zile, pe cand Biblia ne spune ca acesta s-a desfasurat pe o perioada de un an si 10 zile. Gen. 7:11 si 8:13.

Mai multe detalii la http://www.news.com.au/story/0,10117,18650432-13762,00.html

Paleontologii au descoperit un dinosaur de talie mica in depozite calcaroase jurasice, considerat ca avand o varsta de 151 milioane de ani.

Creatura are 75 cm in lungime si a fost denumit Juravenator starki, dupa numele Muntilor Jura din Bavaria si familia Starki, a caror proprietate era situl descoperirii. Regiunea codala era bine conservata si prezenta impresiuni ale solzilor tipici reptilieni, spre surprinderea cercetatorilor care s-ar fi asteptat sa gaseasca structurile filamentoase considerate “proto-pene” identificate la dinozaurieni similari ca varsta.

Comentariul editorului rezumatului cercetarii: “noua descoperire este la fel de bine pastrata ca Archaeopteryx, insa, surprinzator, nu prezinta deloc semnele unui integument de pene, sugerand ca evolutia penelor la dinozauri este i poveste mai complexa decat se credea”.

Au gasit si tesut, reprezentat de cateva fibre bine conservate, pe care l-au descris : ‘tesutul lax descoperit este reprezentat de cateva fibre centrale din arcurile hemale caudale 10 si 14 paralele cu axul cozii. Aceste fibre probabil ca reprezinta tendoanele musculaturii hipoaxiale si ligamente ale cozii, asa cum au fost interpretate si la Scipionyx parti asociate scheletului, cu toate ca ar putea sa corespunda si setului de fibre de colagen de sub piele”. 

Nu suntem deloc surprinsi ca dinozaurul nu a prezentat nici o urma de „penaj”. De fapt, pana in prezent, nu s-a descopeit nici un dinozaur care sa aiba pene. Unii dintre cei desoperiti prezentau filamente asociate impresiunilor cutanate.

Comentariul care facea referire la fibre de colagen ne-a adus aminte de afirmatiile expertului in pasari Alan Feducia despre impresiunile fibroase asociate uneori resturilor de dinozaur: „colagenul este o scleroproteina care reprezinta principalul constituent structural al tesutului conectiv al pielii. In mod natural, ne-am astepta sa se pastreze uneori in timpul fosilizarii deoarece are o solubilitate scazuta in apa si se organizeaza sub forma unor fibre rigide, inelastice”.

Aceasta inseamna ca colagenul este o substanta fibroasa si se pastreaza mai indelung ca alte tesuturi ce contin fibre de colagen trans imbinate in piele. Astfel, fibrele de colagen vor proemina in exterior in cazul in care pielea este partial descompusa si vor arata ca niste filamente insa in nici un caz nu pot fi echivalate cu niste pene.

Credem ca exemplarul descris a fost ingropat rapid si astfel pielea nu s-a descompus iar fibrele de colagen nu au mai proeminat de sub piele (si in conscinta nu a mai existat ocazia sa fie confundate cu niste structuri de „proto-pene”).

Numele dinozaurului ne spune ca Jurasicul nu are nimic de a face cu milioane de ani, ci ca in zona Jura s-a atribuit acest nume tuturor rocilor care aveau proprietati asemanatoare. Denumirea s–a vrut a fi o scurta descriere a locului de unde s-au studiat respectivele roci fara a se face referire la cat de vechi erau acestea

Profesorul de fizica Bob Park a scris un comentariu denumit “What`s new” in care critica subiecte precum “fuziunea la caldura, deignul inteligent si rapirile extraterestrilor” si da sfaturi cum sa delimitezi stiinta adevarata de pseudostiinta.

A fost intrebat intr-un interveiu despre momentul in care a devenit un sceptic. Raspunsul: “aveam pe atunci 12 ani. Participam la un grup in cadrul unei biserici metodiste care tocmai angajase un pastor de tineret.

Aveam unele probleme in intelegerea naratiunilor biblice, inclusiv a Genezei, deoarece acestea nu puteau fi luate ad literam. Dupa o discutie cu pastorul, acesta in loc sa aduca argumente mi-a replicat ‘te poti duce in iad pentru ca te indoiesti la fel de usor ca si pentru ca ai furat’. Acest raspuns a violat toate simtirile mele”. 

Este o tragedie faptul ca acest pastor nu a fost gata sa raspunda aceluia care i-a cerut socoteala de speranta care era in el (1 Petru 3:15) si nu a fost pregatit sa apere Scriptura si sa ajute un tanar sa gaseasca rapunuri. De-a lungul anilor Creation Reasearch a intalnit multi tineri care L-au respins pe Cristos deoarece erau convinsi ca Biblia greseste cand vorbeste despre origini si deci nu poate sa le ofere nici o incredere in viitor.

Am intalnim de asemenea si multi tineri care au fost gata sa-L asculte si sa-L accepte ca Domn pe Isus, Creatorul, atunci cand li s-au facut cunoscute raspunsurile pe care le are Dumnezeu in Cuvantul Sau. Isus ne-a avertizat: “cum ar putea sa-L creada cineva pe El daca nu-l crede mai intai pe Moise” Ioan 5:46-47

Un crab care seamana cu o “forma intermediara intre o gorila si un homar” a fost descoperit traind in apropierea unor izvoare hidrotermale pe fundul Oceanului Pacific, la 1500 km sud de Insula Pastelui. Crabul este alb, are o lungime de 15 cm si are clestii acoperiti cu un strat gros de suvite paroase.

Nu se cunoaste inca rolul acestor peri insa se poate presupune ca acestia au rol senzitiv deoarece carbul nu are ochi.

O alta ipoteza ar fi aceea ca aceste suvite ar permite o relatie simbiotica cu bacteriile. Cercetatorii au gasit numeroase bacterii filamentoase care traiau pe clestii animalului si au presupus ca acesta ar avea o dieta bacteriofaga.

Altii oameni de stiinta au sugerat c bacteriile ar proteja animalul de anumite substante minerale toxice care provin din sursele hidrotermale. Crabul Kiwa hirsuta este atat de diferit de alti crabi incat a fost incadrat intr-o noua familie taxonomica de crustacee.

news@nature article: http://www.nature.com/news/2006/060313/full/060313-3.html

Avem aici de a face cu un nou exemplu in care bacteriile traiesc in armonie cu alte vietati, mai mult s-ar parea ca bacteriile ofera nutrienti crabului si creaza un mediu chimic potrivit pentru existenta acestuia. Chiar daca nu traim intr-un mediu extrem, suntem si noi purtatorii unei varietati de bacterii care mentin optim mediul substantelor chimice atat in interiorul organismului nostru in captuseala unor cavitati, cat si la exterior.

Bacteriile sunt parte a creatiei lui Dumnezeu insa ca multe alte creaturi pot produce efecte negative atunci cand ajung in medii neprielnice sau sufera mutatii. Modul de viata diferit al acestui crab fara ochi nu ajuta deloc teoria evolutiei dar este o dovada ca aceste crustacee, chiar daca si-au pierdut ochii, se reproduc in cadrul speciei lor.

O noua curricula stiintifica britanica, “Gateways to Science”, va fi introdusa in ciclul gimnazial si va avea ca scop incurajarea discutiilor pe marginea alternativelor teoriei evolutioniste.

Comitetul de invatamant care a propus aceasta noua curricula afirma ca stiinta creationista nu va fi predata ca materie in cadrul orelor dar ca studentii “trebuie sa discute care sunt ratiunile oponentilor darwinismului si cum pot aparea ontroverse stiintifice din modalitati diferite de interpretare a dovezilor empirice”.

De exemplu, profesorii trebuie sa explice ca existenta fosilelor a fost diferit interpretata de-a lungul timpului. Articolul BBC continua “autoritatea curriculara si de calificare doreste dezvoltarea curriculei nationale, a spus ca discutii legate de creationism si intelligent design pot sa se desfasoare in cadrul orelor de stiintele naturii.

Websitul National Curriculum Online: elevii trebuie invatati cum apar controverse stiintifice din interpretari diferite (ex. teoria darwinista). Orele ar trebui de asemenea sa clarifice modalitatile prin care cercetarea stiintifica este afectata de contextul in care se desfasoara (ex. social, istoric, moral, spiritual), precum si modul in care contextul influenteaza acceptarea sau respingerea unei idei”.

BBC article: http://news.bbc.co.uk/1/hi/education/4793198.stm 

Este incurajator ca autoritatile in educatie din Marea Britanie recunosc ca stiinta nu se desfasoara intre un spatiu izolat de cultura si societate, lipsit de conceptiile despre lume si viata ale oamenilor sau de presupozitii. Stiinta nu este o autoritate de sine statatoare ci este o activitate umana ale carei rezultate vor fi interpretate concordant cu conceptiile si inclinatiile celor care o desfasoara.

Metoda de studiu stiintifica este o modalitatea de a studia lumea prezenta cu procesele ei. Totusi, ea depinde de observarea repetata a fenomenelor si experimentarea nu poate investiga direct trecutul.

De aceea toate teoriile despre originea si istoria vietii nu pot fi demonstrate doar pe baza studiilor stiintifice prezente si este important pentru elevi si studenti sa inteleaga aceste lucruri, ei urmand sa interpreteze si sa inteleaga in felul acesta rezultatele experimentelor stiintifice.